-Copile taică - îşi aducea aminte Benu că i-a spus tatăl lui pe patul morţii - tu o să te faci mare şi poate ţi-o da Domnu' sănătate şi-o să trăieşti mulţi ani dar tu să nu uiţi un lucru : sufletul are-o meteahnă nu poate să stea mult în soare aşa că oricât de multe fericiri i-ai da pe pământ tot o să te părăsească într-o bună zi baiatu' meu.
-Şi unde-o să se ducă sufletul ? - l-a întrebat el curios pe tatăl lui la care acesta i-a răspuns ridicând din umeri.
-Ce ştiu eu copile ce ştiu eu? Cre' că la... umbră ca orice vietate.
Benu îşi aduce aminte de acest dialog ca de rugăciunea domnească ori de câte ori vine în vizită la mormântul părinţilor lui. Acum e seară şi el încă nu s-a sculat de pe banca din lemn putrezită aşezată în faţa mormântului. O salcie plângătoare ale cărei rădăcini cine ştie prin câte morminte face inventarul îşi balansează crengile peste creştetul capului lui şi peste crucea din beton pe care stă lipită stângaci poza părinţilor lui. Prin văzduh au început deja să zboare păsări care nu suportau nici ele lumina Soarelui. În lumina Lunii capul încărunţit al lui Benu pare o altă lună mai mică odihnindu-se momentan pe pământ .
-Cică ,,la umbră ca orice vietate,, - îşi şopteşte râzând Benu ca un înţelept trecut prin multe ale vieţii - cât de naiv eram ! Şi totuşi dacă sufletul nu se duce la umbră...unde se duce... ?
În linişte noaptea cunună un cântec de greier cu lumina lumânării de sub cruce făcându-le astfel un singur trup.
Noaptea... zideşte o nouă vietate...
A două zidire - spun scripturile - nu Soarele o arată ochilor şi nici Luna. A două zidire nu va fi arătată ci doar … văzută.
No hay comentarios:
Publicar un comentario