De la amvonul răsărit în mijlocul sinagogii, ca o gaură neagră-n centrul unei galaxii, rabinul, uşor adus de spate, îşi exhibă palmele de fiecare dată când citeşte de pe sulul din piele, depănat spre dreapta ,,nenorocirea nu răsare din pământ,,. Am învăţat deja pe de rost, desenele cubiste ale buzelor lui în mişcarea matematic-explicaţionistă, a cuvintelor lui YHVH. De aceea mintea-mi hoinăreşte cotrobăind amintiri. Se zice că părinţii noştri îşi spălau faţa şi mâinile până la coate înainte de a atinge sulul cărţii şi a citi acest nume preasfânt. Palmele rabinului întinse spre îndobitocita noastră retină, îşi arată insistent nu formele degetelor anchilozate în unghiuri drepte, ci doar carnea zidirii lor din care, zice el ,,nu poate răsări nenorocirea,,. Mă rezem de spătarul băncii din stejar şi banca mă cuprinde cum pleoapele cuprind ochii chinuiţi de lumină. Simt o ameţeală. Azi nu mi-am luat pastilele pe bază de clor, dar mă voi linişti nemişcându-mă. Se zice că nemişcarea prelungită, e ca învierea întregii fiinţe. Mă tem totuşi că răutăţile trupului meu adânc înrădăcinate în solul fiinţei nu vor asculta de … nemişcare ba vor râde de ea cum râdea Goliat de micuţul David. Se vor răscula, aşa cum o fac de fiecare dată. Tâmplele şi timpanele simt dezordinea lăuntrică şi încep să zvâcnească. Se instalează-n jilţul lui, leşinul, dar rabd în ...nemişcare.
-Ce sunt certurile, pizma, clevetirea şi duşmănia, dacă nu clocotiri ale duhului ? - strigă profetic rabinul, din dosul largilor sale mâneci răsărite pieziş din trupul lui - Carnea nu poate face daune. Doar duhul. Dar dacă duhul se ia, cărnii nu-i rămân decât kilogramele...
Are dreptate - îmi şopteam. Moartea dăruieşte trupului o liniştire prea adâncă. Trupul, sărmanul, acomodându-se cu ea, nu mai reuşeşte să găsească drumul de întoarcere către el însuşi, către zvâcnirile lui vitale. Mort, nu se mai cunoaşte pe sine căci cunoaşterea lui e mişcatoare. Se linişteşte prea adânc, dezmembrându-se, dizolvându-se, risipindu-se.
Între timp respiraţia mi s-a rărit, până aproape de absenţă. Ochii privesc ţintă, către mimica, din ce în ce mai stranie şi neînţeleasă a rabinului. ,,rabdă şi călătoreşte uimit, prin propriul trup şi boala va fi învinsă!,, - îmi şoptesc anemic în peştera fiinţei mele, anchilozate frumos, într-un scaun din lemn, sub un tavan văruit albastru, într-o adunare chimico-elohimică.
No hay comentarios:
Publicar un comentario