http://iola-definitii.blogspot.com/

sábado, 3 de diciembre de 2011

Weendesida nu naște pe nimeni.



În Burkina Faso e soare veșnic. Aici, seceta și foametea sunt singurele forme de relief. Ploaia e o serioasă anomalie, a cărei strănut invadează, o dată pe an, lumea fierbinte a Burkinei, ca un miracol programat, de cineva de dincolo de nori. Nu tot astfel este moartea. Aceasta e un locuitor obișnuit și permanent.
Casele au formă de umbreluțe căptușite cu lut roșu. Singura grijă a locuitorilor de-aici, după o zi de căutare arheologică a rădăcinoaselor comestibile, este să recite, în grup, în taina singurei încăperi, a locuințelor, numele înaintașilor lor. Wednaanei îi vine ușor. Ea o pomenește doar pe mama ei Mahadmaana, iar uneori și pe bunica ei Dilha Amtuu, despre care a auzit de la ,,spălăciții cu dumnezeu bătut în cuie,,. Așa li se zice aici, în lumea neagră, misionarilor creștini. Dilha Amtuu naște pe Mahatmaana; Mahatmaana naște pe Wednaana; Wednaana naște pe Weendesida. În Sukcuu Ucura, un sătuc de douăzaci de case, misionarii au reușit să construiască un singur edificiu de o sută de metri pătrați, pe care-l întrebuințează atât ca loc de închinare, cât și ca spital și mai ales cantină. Dintre toate predicile, pe care le-a ascultat Wednaana la ,,cantina cu dumnezeu pe-acoperiș,, a reținut și chiar memorat doar asta ,, dragilor, când vedeți că plouă, să vă uitați drept în sus, pentru că atunci Dumnezeu stă pe nori și miluiește!,,. Orgoliul sukcuuranilor nu li l-a predicat nimeni. L-au moștenit din tată-n fiu și-l practică cu succes fără-ntrerupere. Spre exemplu, când foametea trimite moartea, să le ia câte un copil, sau un bătrân, brusc, simt un fel de rușine față de ceilalți consăteni. Atunci ascund pe muribund, pentru ca nimeni să nu vadă moartea aceluia. În sensul acesta, misionarii au povestit Wednaanei ,,istoria învierii ei,, cum le place acestora s-o numească. S-a întâmplat cu 15 ani în urmă, când a sosit în satul lor, prima furgonetă încărcată cu biblii, alimente, medicamente. În casa Mahadmaanei, situată la marginea celor nouă case pe-atunci, era întuneric. Doar un gram de lumină, furișat printr-o crăpătură din perete, arăta o mișcare stranie a unei vietați minuscule. Buricul degetului slăbit de foame al Wednaanei, ieșise printre nuielile coșului sub care era ascunsă. Ea era cu mult mai mică decât pietroiul pus deasupra. În așteptarea morții, care nu știe nimeni de ce întârzia, degețelul bebelușului, deranja liniștea obscură. Clipele de dinaintea morții, erau toate acolo, însemnate cu răbdare pe nuielele ,,mormântului,, de unghiuța ei minusculă. Nu mai era nimic de făcut. Plânsul de foame s-a plâns la vremea potrivită, lacrimile … s-au scurs. Acum era vremea singurătății ascunse și a așteptării tăcute. În hăul infinit al liniștii muribunde, s-a auzit un sunet. La început era ca un bâzâit de țânțar, apoi cu timpul, crescând, a început să se audă cu claritate. Era motorul obosit al unei furgonete, care a oprit brusc în fața casei. Cineva a intrat strigând în engleză ,, Anybody home?,,. Șoferul furgonetei, după zeci de km. de marș ne-ntrerupt, printre dune de nisip, avea nevoie de o bară metalică sau din lemn, cu care să-și îndrepte una din aripile caroseriei, care intrese în roată. În timp ce căuta grăbit prin casă, a găsit din întâmplare bebelușul.
Așa a fost și va rămâne, povestită ,,învierea,, Wednaanei. Misionarii au ajutat-o pe Mahadmaana să-și crească fiica și ea a crescut-o cum a putut.
Dar aceștia n-au rămas multă vreme în sat. Mahadmaana a murit la cațiva ani, de dezinterie. Wednaana,la 15 ani, a născut un prunc deja mort. A numit-o Weendesida. Era noapte. Liniștea suferinței ei o zgâria zgomotul unei ploi, care abia a-ncepuse. Atunci și-a adus aminte de predica ,,spălăciților,,. A luat pruncul mort și a ieșit în toiul nopții, în ploaia care se făcea din ce în ce mai deasă, și ridicându-l deasupra capului striga cât putea ,,miluiește! miluiește!. Doamne unde ești miluiește! O cheamă Weendesida. Weendesidaaa …o cheamă,,.
Dar în întunericul acela vâscos și amețită fiind de durere și jale, Wednaana nu mai știa unde-i ,,susul,, către care trebuie să-și îndrepte privirea. Dar …continua să strige ,,Wendesidaaaa, Wendesidaaa …se cheamă Doamne. Milueste! Miluesteeee!,,. Întunericul umed nu avea nici ,,sus,, nici ,,jos,,. Doar un strigăt negru îndurerat.

No hay comentarios:

Publicar un comentario