Să revenim asupra site-urilor așa-zis ...,,literare,,!

Conținutul acestui text nu face referire la toți userii site-urilor despre care voi vorbi, atât acum cât și în alte ocazii. Recunosc faptul că pe aceste site-uri cu pricina, sunt autori interesanți de literatură adevărată. Textul meu deci, face referire doar la majoritatea impostorilor lingăi.

                                Ce sunt de fapt site-urile ,,literare,,?

Când pun această întrebare, nu am în vedere orice site, căci îmi face o deosebită placere să recunosc faptul că sunt suficient de multe site-uri care-și merită numele. Deci, în sens critic, am în vedere câteva din ele cum ar fi:

,,rețeaua literară,, 
,,cititor de proză,, 
,,confluențe lirice,, 
,,cronopedia,, 
,,rogrup,, 
,,negru pe alb,, 
,,cleopatra,,

și altele pe care nu mi le amintesc acum și-mi pare bine de acest lucru. 
Ce sunt deci aceste arătări virtuale, ale căror burdihane sunt ticsite până la refuz cu ...,,genii literare,,? 
Înainte de orice, acestea sunt niște afaceri. În acest caz corect ar fi să se zică nu... ,,totu-i pan' la bani,, ci...,,totul începe de la bani,, de la dorința veșnic nesatisfăcută de îmbogățire,,. 
Dorința de a fi bogat, de a poseda averi , de a prospera în viață, este o chestie suficient de firească. În acest sens, nimic de comentat. Problema însă ,,locuiește,, pe-o altă stradă. Strada ipocriziei și a corupției, numărul...ah! numărul e...teribil de mare. De ce este neapărat nevoie, ca aceste tipuri de afaceri, să le numesc ipocrite și corupte? 
Iată de ce! 
Acestea nu-și merită numele de... ,,literare,, pentru ca în cadrul acestor demersuri, nu se mizează pe literatură, ci pe bani, faimă și vedetism cu orice preț. În centrul atenției acestor melteni, moderni constructori de sloganuri populiste(cele mai multe din ele stereotipe și vetuste, sau ostentative și gălăgioase),stă popularitatea obținută peste noapte și averea. N-ar fi deloc deranjantă această escaladare frenetică, această goană după profit, dacă nu s-ar folosi ca momeală pentru atragerea clientelei...literatura. 
Un exemplu : uitațivă pe rețeaua literară și veți vedea cum, aceasta, folosind aceste metode de înșelare și îndobitocire în masă, s-a transformat într-un site doldora de reclame de tot felul, mai ceva decât youtube. Pe asest site, săptămanal, în mesageria fiecărui user, apar mesaje, din partea administrației, de tipul: ,,văƒ rugăm să accesați spoturile publicitare situate în rubricile special amenajate pentru aceasta! ,,. Apoi explică șmecherii, ca la niște copii, faptul că acest lucru ajută la autofinanțarea site-ului. 
Am să-ncerc să explic pe-nțelesul oricărei cretacice fosile unicelulare, care în chip oligofrenic, se înregimentează inconștient, în această campanie de îndobitocire și deteriorare a literaturii. 
Toată această scamatorie abracadabrantă, tip circ, sau alba neagra, începe în scăfârlia unuia cum e, spre exemplu, fonfănitul sfrijit vlașin, (care se îmbracă precum bunicu' meu când se ducea la coasă, și al cărui singur obiectiv în viață, este să fie cunoscut pe toată față pământului , chiar și pe ce a lunii), sau bețivul notoriu coțofană relu, al cărui ficat chiar și după moarte va mai trebuie să filtreze tonele de alcool pe care le-a îngurgitat porcește pan'acu'. Stând ei, fiecare-n poiata lui, la o votcă, sau după caz la o nară de coca, se gândesc la faptul c-ar fi bine să facă bani. Pan' aici e ...ok! Unde-ncepe blestemu'? Păi uite-colea, în faptul că patrupezii mugitori și bălegători, se gândesc ei că...no! ar fi fain să atragă liota de bâzâitori lirici, pe un site, promițându-le că, prin intermediul acestuia, or să fie luați în seamă de criticii literari, publicați în volume colective, popularizați și aplaudați de un vast public arhicunoscător de literatură. Gluma ține. Cirezi întregi de rumegători și regurgitători de poezie ,,super valoroasă,, se îngrămădesc ghiolbanește ca-n supermagazine, în zilele de reduceri de prețuri. Astfel se explică, de altfel inexplicabilul fapt, că țața marița și cumătra ei varvara din dudău' de jos (jud. bistrița să zicem) și moș lisandru a lu’ pârlitu' devin poeți peste noapte. Ce-i atrage, ce-i convinge pe acești badea iobagu' să verse din pipotele lor ,,literate,, (mai mult alterate), tot felul de puerilități, infantilități inutile pe care, sărmanii, le numesc poezie, sau după caz proză? 
Răspunsul nu-i complicat și ar fi cam așa: ,,sfânta minciună,,. Minciunile scamatorilor circari, care le promit acestora PROMOVAREA expectorațiilor lor. Șefii de site-uri, prin legăturile lor mizerabile, vinovate, clientelare și nepotiste, își găsesc pe ici pe colo, câte o relație pe la o editură flămândă, unde le publică lu' alde neica cotcodat, căcatpodoperele lor de două parale, într-un volum numit colectiv. Apoi tot prin aceeași filiație cumătru-nepot-văr-frate-naș...etc. caută și unul sau doi așa-ziși critici de artă, pentru ca spectacolul literar să capete o imagine cât mai colorată și credibilă. Se fac o mulțime de concursuri cu mii și mii de premii, cu multe aplauze, ovații, felicitari, adică băgare-n seamă a lemurienilor grafologi. Astfel tot arsenalul de gâdilat orgolii este complet, așa că platforma ,,literară,, este gata de atac. Numărul cercopitecilor și a neandertalilor crește pe zi ce trece. Se anunță unul pe altul : ,,hai că aici e de noi, putem deveni mari poeți peste noapte! știu pe unu’ care era un nimeni și acu' are scoase 5 volume de poezie prin site-ul ăsta,,. Crescând numărul patrupezilor în grajdul virtual și ,,literar,, crește, cum este firesc și ratingul site-ului. Crescând ratingul, crește și numărul reclamelor aducătoare de substanțiale venituri în buzunarele șefilor de site-uri care, în trecere, din întâmplare, sunt și ....,,înflăcărați iubitori,, de literatură. 
Astfel, de la o zi la alta, se produc mii de lansări de carte, care de fapt nu sunt decât niște cumetrii și luări din moț ...,,literare,, peste noapte se produc mii de tone de cărți de poezie, editate cu bani din buzunarul autorilor, cărți pe care nu le va citi nimeni, nici măcar alde schiorlau ăia care țin prelegeri și conferințe pe temele de nimic, ale cărților respective, la faimoasele și mediatizatele lansări. Deci iată că aceste site-uri ,,literare,, au un dublu folos: pe de-o parte prosperitatea economică și faima constructorilor de astfel de show-uri de îndobitocire, și pe de altă parte drogul închipuirii și al fițelor, prin care râgâitorii lirici ajung să se creadă poeți, majoritatea dintre ei ...infailibili. 
Constructorii acestor campanii de amăgire în masă sunt de altfel băieți destepți. Astfel au numit amăgirile lor ,,site-uri literare,, pentru ca, în felul acesta, să fie atrași, în număr foarte mare,  orăcăitori lirici dornici de vedetism și popularitate ieftină și rapidă, dar în același timp, în subsolurile frontispiciilor acestor site-uri, folosind litere mai mici, au așezat în mod precaut și strategic, explicația ,,site de socializare,,. 
Acest design hipnotizant, inginerește gândit și șmecherește construit, acest sincretism abominabil între literatură și show-ul gălăgios, lingușitor și populist de discuții banale și inutile, de laude și ovații frenetice, are rolul de a închide gura oricărui ins normal la cap, care s-ar încumeta să critice avalanșă imorală de laude reciproce ale celor care participă la orgia ,,culturală,, de pe aceste site-uri. 
Astfel dacă s-ar pune întrebarea ,,ce este acesta?,, - răspunsul ar fi ,,este un site de literatură,,, iar, ca urmare firească, dacă s-ar pune întrebarea ,,păi dacă-i literatură, de ce userii își comentează reciproc creațiile postate, doar favorabil, veșnic laudativ și niciodată critic?,, - răspunsul ar fi ,,păi…este un site de socializare,,. Ei, mai spune ceva, dacă poți! Tot ceea ce se postează este bun , demn de lăuda, incredibil, excepțional, divin, remarcabil, minunat, pretios și ...NICIODATĂ CRITICABIL. Asta da strategie! Șefii de site-uri nu se implică în ...a deranja ,,geniile creatoare,, pentru că în secundă doi, ar rămâne fără niciunul. Deci aceștia (conducătorii) se îndeletnicesc doar cu acea… sănătoasă tăcere vinovată și cu promovarea în masă a oricărei expectorații execrabile. Totu-i aranjat până-n cel mai mic detaliu. În aceste condiții, oricine (sănătos la cap), îndrăznește să spună și altceva decât ceea ce le place userilor și șefilor de site să audă, este etichetat ca răutăcios, intrigant și îngâmfat, iar… ,,deranjul,, lui ducând la o ștergere subită și mârlanească a contului. Expresia cea mai uzitată în astfel de cazuri, în chip dobitocesc, precum un behăit de capră, este ,,dar ce tu ești critic literar?,,. În schimb nimeni, dar absolut nimeni, nu-ți va zice vreodată această expresie, dacă te porți după șablonul deja confecționat, adică ...lauda la greu, și continuă. 
Deci cu alte cuvinte, în aceste grajduri de cornute rumegătoare și mugitoare, pentru a-ți spune părerea cu sinceritate și a critica un text, trebuie să fii neapărat CRITIC LITERAR, dar pentru a spune numai lucruri de laudă, cuvinte elogiatoare, nu este nevoie de niciun fel de pregătire. Sărmanii patrupezi silveștri și nepotcoviti, din cauza îndobitocirii perpetuie și a ignoranței crase, nu-și dau seama că această pregătire în materie, este necesară nu numai pentru a putea critica un text, ci mai cu seamă pentru a spune lucruri elogiatoare despre același text. Deci să explicăm mai simplu, pentru ca să-nțeleagă toate orătăniile desenatoare de litere! Deci dacă pentru a putea spune că o poezie este scrisă stângaci îți trebuie masteratul în domeniul literaturii, păi cu atât mai multă pregătire (doctorate, masterate), îți trebuie pentru ca să poți afirma că o poezie este ,,superbă,,. Ce pregătire au toate curcile, gâștile, bibilicile și boii rumegători de pe site, să poată spune în cor, unul altuia, în chip măgulitor, interesat și perpetuu, că textele lor sunt ,,superbe,, sau ,,sublime,, sau ,, extraordinare,,?

                                         Concluzie

Dacă bălegătoarelor silvestre, prezente pe toate aceste site-uri lătrătoare, mai mult decât literare, li s-ar lua, ca printr-o minune, posibilitatea de a se lăuda reciproc și instantaneu, dacă le-ar fi interzise concursurile literare, lansările spectaculoase de carte, show-urile literar-măcănitoare și mediatizate, cu siguranță vom asista la o micșorare înspăimântătoare a numărului de ,,poeți,,.

                          Temă de gândire pentru acasă

Câți poeți și scriitori ar există pe fața întregului pământ, dacă nu ar fi decât posibilitatea publicării postume a textelor scrise? 
Sau...câți poeți sunt dispuși să scrie în tăcere și anonimat, în universului lor intim și să lase doar posterității publicarea și mediatizarea creațiilor lor?

De la gostatul central si zootehnic al partidului literatilor patrupezi ...transmite Nicolae Munteanu

Akka -povestea unui surâs nepământean.

Întâmplare reală

Akka e una din cele mai simple pronunțări. Am memorat acest nume, încă de la prima întâlnire. Era dimineața unei zile obișnuite de lucru,  când șeful mi-a prezentat toți colegii de atelier. În timp mi-am dat seama că Akka Aziz Halhauahdan era un tip însingurat. Toate cuvintele, chiar și gânguririle tăcerii lui, și le intona, în spaniolă, corect doar la infinitiv. I-a venit greu, imens de greu, să se-adapteze, din mers, la o lume creștină cu o limbă și obiceiuri stranii pentru el. Acasă, în Maroc, lăsase lumea lui coranică, 6 frați mai mici decât el și o mamă oloagă. Îi facea o mare plăcere să-mi spună mereu că tatăl lui e patronul unui atelier de sudură în sat, iar frații lui, toți minori, sunt premianți la școală. Abia mult mai târziu, văzându-i niște poze pe care le uitase pe bancul de lucru, mi-am dat seama de adevăratul stadiul deplorabil, în care locuiau frații lui într-un cătun insalubru de la periferia Rabatului. Atunci s-a-nroșit la față și mi-a povestit totul, chiar și despre tatăl lui care a murit cu trei ani în urmă, în circumstanțe stranii, fără să știe nimeni de ce. Un accentuat complex de inferioritate îl făcea să fie când necomunicativ, când agresiv și impunător. Trăia tot timpul atmosfera unei răfuieli interioare, din care reușea să scape, când și când, câte un bombănit în arabă. Cu Akka nu putea nimeni să lucreze în armonie. Trebuia mereu să se iște ori ceartă, ori un accident din cauza neatenției. Odată s-a lovit peste degete cu ciocanul. Reacția lui la aceasta, a fost ciudată pentru mine. Nu a schițat nici o grimasă măcar. Nu s-a văitat așa cum aș fi făcut-o eu sau altul. Cu mâna plină de sângele, care i se împrăștiase până la cot, s-a îndreptat către cea mai apropiată trusă medicală agățată de perete. A deschis-o-n viteză cu niște gesturi exacte, ca ale unui soldat instruit, folosind atât degetele zdrobite, cât și coatele și dosurile palmelor. Într-un minut mâna lui era deja sterilizată și îmbandajată. 
....
L-am vizitat acasă, într-o duminică. Eram vecini. El avea o casă închiriată, în care locuia singur într-o dezordine înspăimântătoare. Mi-a arătat gagica lui (o poză mică și murdară de păcură, unde se vedea o fetiță stând în picioare). Avea doar treisprezece ani, pe când el ...34. Stupoarea pe care-o experimentam în fața acestei știri nefirești, mi-o trăda privirea uluită. Nu m-a lăsat pre mult să mă zbat în nedumerire. A mai trecut prin asemenea împrejurări și cu alte personae cărora le-a povestit asta și care au reacționat la fel ca mie. Pentru el era un prilej de mândrie, nu numai să aibă o gagică minoră, dar mai ales s-o spună colegilor creștini. Îi plăcea să le vadă reacția și să radă de naivitatea lor. 
-La noi așa este -mi-a spus el c-o voce arogantă. Cele mai frumose fete sunt cele minore și asteaa …știu s-o facă, mai ceva decât alea bătrâne. Dacă vrei, îți fac rost și ție de una, când o să mergi cu mine în Maroc. 
Îmi spunea asta, pentru că apucasem să-i promit, într-o altă împrejurare, că o să-i vizitez țara și satul natal. I-am adus aminte că sunt însurat și că nu-mi trebuie ... gagică. 
.... 
Trecuseră deja trei ani de când ne cunoșteam, sau …cel puțin așa credeam. Era într-o seară. Timpul și problemele nu mi-au mai permis să fac duș la sfârșitul programului, ca de obicei, împreună cu ceilalți colegi. Coboram grăbit cele douăzeci de trepte ale unei scări care ducea către ieșirea din imensa hală unde lucram împreună ca sudori. Când mi-am ridicat privirea, l-am văzut pe Akka cocoțat pe o chiuvetă, unde ne degresam mâinile înainte de a ne urca la vestiare. L-am surprins exact în ultimul momento, în care trebuia să-și dea drumul în gol. Înainte de a o face, văzându-mă, a strigat către mine c-o voce plină de voioșie ,,hasata la vista Nicolas!,,. Apoi a sărit de la înălțimea aceea de aproape un metru. Totul s-antâmplat așa de repede încât mintea mea n-a reușit să proceseze toate detaliile pe care ochii le vedeau. Totul părea fără sens, ireal și totși…era acolo. Am văzut un corp de vreo 80 de kg, care în cădere era aproape să-și zmulgă capul dintre umeri. Am auzit un ,,hâââ!,, sugrumat. În clipa aia n-am mai știut să respir, ci doar să transpir din abundență, chiar și-n palme. Pentru că sfoara pe care și-o legase de gât, n-a rezistat la greutatea lui, s-a rupt. Pe tavan, în urma lui, a rămas o bucățică din aceasta, atârnând ca ceva ireal și totuși vizibil. El s-a îndreptat furios către ieșire, bombănind și zmulgânduși lațul înfășurat după gât ca o cravată. ,,Que mierda de cuerda! ,, spunea în spaniolă, semn că nu-i reușise planul. Am alergat pe scări înapoi, să le dau de știre celorlalți colegi, de nenorocirea la care tocmai asistasem. Toți s-au arătat puțin interesați de tot ceea ce le povesteam. 
-Akka e-un nebun! La căcat cu el! Un marocan mai puțin …mi-au spus unii. 
Multe zile și nopți, n-am avut liniște sufletească, nici somn. Îmi suna straniu salutul lui așa de firesc într-o împrejurare atât de nefirească, chiar îngrozitoare. Și …surâsul acela drăguț al lui, înainte de a se arunca în gol cu lațul de gât …Surâsul acela era… nepământean.

Dorinta de imbogatire - de Marius Stroe

Din ce in ce mai multe persoane doresc sa se imbogateasca cat mai repede si pentru asta recurg la diferite strategii. Unii aleg calea ilegala altii calea jocurilor de noroc. O parte dintre persoanele din a doua categorie se apuca sa joace poker , lucru de apreciat (pentru ca puteau oricand sa aleaga calea ilegala). Dar de unde stiu ei ca se pot castiga bani frumosi din poker ? De pe internet sau de la diversi prieteni care printr-un noroc chior au reusit sa stranga o suma cat de cat buna intr-un interval scurt de timp. Iar ei gandesc exact asa : daca ala a reusit eu de ce nu as reusi … Partea necunoscuta de multi dintre cei care practica acest joc este ca fie esti cu adevarat bun, fie esti cu adevarat norocos atunci cand reusesti sa castigi ceva. Imi aduc aminte acum cativa ani, cand Chris Moneymaker a revolutionat poker-ul online reusind sa castige unul dintre cele mai importante turnee din lume la care s-a calificat online. Cand a inceput sa fie invitat pe la tot felul de emisiuni sa isi spuna povestea, din ce in ce mai multi oameni au inceput sa creada ca pot ajunge ca el si au ales sa joace poker online.

Întâlnire de gradul trei

A ! Nu, nu e băutură răcoritoare nici …etno... Coca e …numele ei. Așa mi-a predat-o maică-sa. Cu acte. N-am ce-i reproșa. E…funcționabilă, inteligentă, rafinată. Are totuși, o mică hibă. Din ziua în care mi-a fost dat să-i văd tălpile, am bănuit că nu sunt ... lucru curat. Le-am studiat atent, pe toate părțile. Am observat că au, nu doar o formă de-a dreptul extraterestră, dar și niște lungi și ciudat-mișcătoare terminații, pe care, din dragoste, le numesc ,,degete,,. Arătările astea sunt capabile sa se așeze pe sol, fiecare într-o direcție diferită. De multe ori am surprins-o în timpul mersului aplecându-se și atingând degetele. Parcă le-ar fi dat la fund, invitându-le să fie civilizate în timpul mersului. De la un timp, simt cum mă străbate un soi de panică (chiar și când facem sex), numai la gândul că tre’ să stau față-n față cu ea, pentru că atunci …picioarele noastre vor fi foarte aproape unele de altele. Mi-e frică de o eventuală încăierare, sau mai rău, contaminare între ...vietățile așezate strategic la marginea tălpilor ei și sărmanele mele degete. Eu …am mai spus-o, cred că am de-a face cu extratereștri. Ce…,,degete,,…extratereștri. Inteligență. Disimulare. Aparențe… Însuși faptul strategic al deghizării în degete de tălpi și nu de mâini, mă face să cred ceea ce cred.  Pentru că…  acolo, jos, sunt ... mersurile... Alea mai mari cred că sunt comandante, pentru că ele, fată de celelalte, se mișcă cel mai puțin. Au la capete ... ,,unghii,,. Hm ! Să fim serioși !  Cine știe ce antene sofisticate (emisie-recepție) stau ascunse sub platoșele alea. Într-o zi, Coca stătea în picioare. Nemișcată. Eu, jos pe iarbă lângă ea. Îi mângâiam pulpele, da’ cu ochii … țintă la degetele de la picioare. Atunci am văzut un lucru care nu are nici o altă explicație, decât teoria mea, a conspirației extraterestre. Am văzut cum degetul din mijloc stătea deasupra degetului dintre el și cel mare. Copulație? Coit? N-aș fi crezut asta, daca degetul mare (comandantul), care de obicei nu se prea mișcă, n-ar fi stat de data asta, orientat într-o direcție opusă, ceeace în mod normal nu se-ntâmplă. Da’ bine, să admitem c-au fost cândva… acrobate la circ. Într-o altă zi, felina mea, mergea alături de mine pe plajă, când am văzut pe degetul ei mare de la picior (șeful), un gândac suficient de mare pentru ca să poată fie simțit și eventual înlăturat, dar... surpriză. Nu-l simțea. Aceste ființe mișcătoare și lungi, ca niște vietăți acvatice, dacă erau degete…no? ar fi fost fidele trupului și-ar fi dat alarma creierului ,,vezi bă că sunt atacat de-o gânganie ! Trimite degetele-alea de la mâini, să mă scuture !,, Da’ de unde ... ? Stăteau la taifas.  Gândacul (dac-o fi fost gândac și nu...extra…) era călare pe deget, ca si cum ar fi făcut sex. Eu cred mai degrabă că-și comunicau jurnalele de bord, pentru că avea capul așezat exact peste unghie unde, știu bine, că stau montate antenele lor sofisticate. Nu mai spun că vietățile astea ale Cocalinei, parcă sunt plictisite de tălpile de care atârnă. Se izbesc în toate direcțiile, în timpul mersului, împrumutând pământului, neidentificabile urme, numai bune pentru viitoarele fosilizări și mai ales …dezbateri darwiniste . În fine, ma opresc aici. E foarte posibil ca în timp ce-am vorbit toate astea, printr-o ciudată mutație genetică, bietele și nevinovatele picioare ale Cocalinei, să se fi transformat și ele în extra…. Vai de mine ! Când știu că la noapte trebuie să dorm lângă ...  ,,degete,, mă apucă hăulitu’. Cine știe ce se poate întâmpla sub așternut, în întuneric, cu...bietele mele degete. Uuu !

Weendesida nu naște pe nimeni.

În Burkina Faso e soare veșnic. Aici, seceta și foametea sunt singurele forme de relief. Ploaia e o serioasă anomalie, a cărei strănut invadează, o dată pe an, lumea fierbinte a Burkinei, ca un miracol programat, de cineva de dincolo de nori. Nu tot astfel este moartea. Aceasta e un locuitor obișnuit și permanent.

Casele au formă de umbreluțe căptușite cu lut roșu. Singura grijă a locuitorilor de-aici, după o zi de căutare arheologică a rădăcinoaselor comestibile, este să recite, în grup, în taina singurei încăperi, a locuințelor, numele înaintașilor lor. Wednaanei îi vine ușor. Ea o pomenește doar pe mama ei Mahadmaana, iar uneori și pe bunica ei Dilha Amtuu, despre care a auzit de la ,,spălăciții cu dumnezeu bătut în cuie,,. Așa li se zice aici, în lumea neagră, misionarilor creștini. Dilha Amtuu naște pe Mahatmaana; Mahatmaana naște pe Wednaana; Wednaana naște pe Weendesida. În Sukcuu Ucura, un sătuc de douăzaci de case, misionarii au reușit să construiască un singur edificiu de o sută de metri pătrați, pe care-l întrebuințează atât ca loc de închinare, cât și ca spital și mai ales cantină. Dintre toate predicile, pe care le-a ascultat Wednaana la ,,cantina cu dumnezeu pe-acoperiș,, a reținut și chiar memorat doar asta ,, dragilor, când vedeți că plouă, să vă uitați drept în sus, pentru că atunci Dumnezeu stă pe nori și miluiește!,,. Orgoliul sukcuuranilor nu li l-a predicat nimeni. L-au moștenit din tată-n fiu și-l practică cu succes fără-ntrerupere. Spre exemplu, când foametea trimite moartea, să le ia câte un copil, sau un bătrân, brusc, simt un fel de rușine față de ceilalți consăteni. Atunci ascund pe muribund, pentru ca nimeni să nu vadă moartea aceluia. În sensul acesta, misionarii au povestit Wednaanei ,,istoria învierii ei,, cum le place acestora s-o numească. S-a întâmplat cu 15 ani în urmă, când a sosit în satul lor, prima furgonetă încărcată cu biblii, alimente, medicamente. În casa Mahadmaanei, situată la marginea celor nouă case pe-atunci, era întuneric. Doar un gram de lumină, furișat printr-o crăpătură din perete, arăta o mișcare stranie a unei vietați minuscule. Buricul degetului slăbit de foame al Wednaanei, ieșise printre nuielile coșului sub care era ascunsă. Ea era cu mult mai mică decât pietroiul pus deasupra. În așteptarea morții, care nu știe nimeni de ce întârzia, degețelul bebelușului, deranja liniștea obscură. Clipele de dinaintea morții, erau toate acolo, însemnate cu răbdare pe nuielele ,,mormântului,, de unghiuța ei minusculă. Nu mai era nimic de făcut. Plânsul de foame s-a plâns la vremea potrivită, lacrimile … s-au scurs. Acum era vremea singurătății ascunse și a așteptării tăcute. În hăul infinit al liniștii muribunde, s-a auzit un sunet. La început era ca un bâzâit de țânțar, apoi cu timpul, crescând, a început să se audă cu claritate. Era motorul obosit al unei furgonete, care a oprit brusc în fața casei. Cineva a intrat strigând în engleză ,, Anybody home?,,. Șoferul furgonetei, după zeci de km. de marș ne-ntrerupt, printre dune de nisip, avea nevoie de o bară metalică sau din lemn, cu care să-și îndrepte una din aripile caroseriei, care intrese în roată. În timp ce căuta grăbit prin casă, a găsit din întâmplare bebelușul.

Așa a fost și va rămâne, povestită ,,învierea,, Wednaanei. Misionarii au ajutat-o pe Mahadmaana să-și crească fiica și ea a crescut-o cum a putut.

Dar aceștia n-au rămas multă vreme în sat. Mahadmaana a murit la cațiva ani, de dezinterie. Wednaana,la 15 ani, a născut un prunc deja mort. A numit-o Weendesida. Era noapte. Liniștea suferinței ei o zgâria zgomotul unei ploi, care abia a-ncepuse. Atunci și-a adus aminte de predica ,,spălăciților,,. A luat pruncul mort și a ieșit în toiul nopții, în ploaia care se făcea din ce în ce mai deasă, și ridicându-l deasupra capului striga cât putea ,,miluiește! miluiește!. Doamne unde ești miluiește! O cheamă Weendesida. Weendesidaaa …o cheamă,,.

Dar în întunericul acela vâscos și amețită fiind de durere și jale, Wednaana nu mai știa unde-i ,,susul,, către care trebuie să-și îndrepte privirea. Dar …continua să strige ,,Wendesidaaaa, Wendesidaaa …se cheamă Doamne. Milueste! Miluesteeee!,,. Întunericul umed nu avea nici ,,sus,, nici ,,jos,,. Doar un strigăt negru îndurerat.

A doua zidire

  -Copile taică - îşi aducea aminte Benu ,că i-a spus tatăl lui ,pe patul morţii - tu o să creşti şi poate ţi-o da Domnu' sănătate şi-o să trăieşti mulţi ani, dar tu să nu uiţi un lucru : sufletul are-o meteahnă, nu poate sta mult în soare.  Aşa că, oricât de multe, fericiri, i-ai da, tot o să te părăsească, într-o bună zi, baiatu' meu. 

  -Şi unde-o să se ducă sufletul ? - l-a întrebat , curios,  pe tatăl lui . Acesta i-a răspuns ridicând din umeri.€“ 

  -Ce ştiu eu, copile… ce ştiu eu? Cre' că la... umbră, ca orice vietate.

Benu îşi aduce aminte de acest dialog ,ca de rugăciunea domnească, ori de câte ori vine în vizită, la mormântul părinţilor lui. Acum e seară şi el, încă nu s-a sculat, de pe banca, din lemn, putrezită, aşezată în faţa mormântului. O salcie plângătoare, ale cărei rădăcini, cine ştie prin câte morminte face inventarul,  îşi balansează crengile,  peste creştetul capului lui şi peste crucea, din beton, pe care stă lipită, stângaci,  poza părinţilor lui. Prin văzduh, au început, deja, să apară păsări, care nu suportau ,nici ele, lumina Soarelui. În strălucirea Lunii, capul încărunţit al lui Benu,  pare o altă lună, mai mică, odihnindu-se, momentan, pe pământ .

  -Cică ,,la umbră ca orice vietate,, - îşi şopteşte, râzând ,Benu, ca un înţelept , trecut prin multe ale vieţii - cât de naiv eram ! Şi totuşi dacă sufletul nu se duce la umbră...unde se duce... ?

În linişte, noaptea cunună un cântec de greier, cu lumina lumânării, de sub cruce, făcându-le ,astfel, un singur trup.

Noaptea... zideşte o nouă vietate...

 A două zidire - spun scripturile - nu Soarele o arată ochilor,  nici Luna. A două zidire nu va fi arătată ci doar … văzută.

Gânduri - existențiale

Intimitatea

-   Intimitatea e un poem, sublim. Acesta se poate citi in surdină, dar din el, nu se poate cita, niciodată.

-   Intimitatea e, întocmai, ca oul, în coaja sa, nu... între coji. Oul, în spaţiul curb al sinelui, îşi împinge cu putere, în toate direcţiile, fluidul vital al prezenţei lui, dar, din prudenţă, niciodată nu străbate coaja ,,aici-ului,, indispensabil. ,,Dincolo-ul,, e, în rotunjimea percepţiei lui, o… întindere ispititoare, numai bună pentru rostogolirea inutilă şi periculoasă. Oul, între coji, dimpotrivă, prin însăşi spărtura lui ,,citează,, din poemul tainei sale, întinderilor indiferente, trădându-se astfel. 

-   Intimitatea e o ghemuire. Ghemuirea nu este ceea ce spun criticii moderni  ,,o rătăcire temporală şi tridimensională între cele patru puncte cardinale,,. Iată !  răsfoind paginile croşetate atent ale unui dicţionar la modă (toamnă - iarnă), citesc cu uimire  ,,ghemuirea este singura fiinţă capabilă să-şi menţină temperatura corporală adunând toate plecările şi depărtările sinelui ei în jurul unui singur buric...,, 

Porţile Nirvanei sunt din stejar.

De la amvonul răsărit în mijlocul sinagogii, ca o gaură neagră-n centrul unei galaxii, rabinul, uşor adus de spate, îşi exhibă palmele de fiecare dată când citeşte de pe sulul din piele, depănat spre dreapta ,,nenorocirea nu răsare din pământ,,. Am învăţat deja pe de rost, desenele cubiste ale buzelor lui în mişcarea matematic-explicaţionistă, a cuvintelor lui YHVH. De aceea mintea-mi hoinăreşte cotrobăind amintiri. Se zice că părinţii noştri îşi spălau faţa şi mâinile până la coate înainte de a atinge sulul cărţii şi a citi acest nume preasfânt. Palmele rabinului întinse spre îndobitocita noastră retină, îşi arată insistent nu formele degetelor anchilozate în unghiuri drepte, ci doar carnea zidirii lor din care, zice el ,,nu poate răsări nenorocirea,,. Mă rezem de spătarul băncii din stejar şi banca mă cuprinde cum pleoapele cuprind ochii chinuiţi de lumină. Simt o ameţeală. Azi nu mi-am luat pastilele pe bază de clor, dar mă voi linişti nemişcându-mă. Se zice că nemişcarea prelungită, e ca învierea întregii fiinţe. Mă tem totuşi că răutăţile trupului meu adânc înrădăcinate în solul fiinţei nu vor asculta de … nemişcare ba vor râde de ea cum râdea Goliat de micuţul David. Se vor răscula, aşa cum o fac de fiecare dată. Tâmplele şi timpanele simt dezordinea lăuntrică şi încep să zvâcnească. Se instalează-n jilţul lui, leşinul, dar rabd în ...nemişcare.
-Ce sunt certurile, pizma, clevetirea şi duşmănia, dacă nu clocotiri ale duhului ? - strigă profetic rabinul, din dosul largilor sale mâneci răsărite pieziş din trupul lui - Carnea nu poate face daune. Doar duhul. Dar dacă duhul se ia, cărnii nu-i rămân decât kilogramele...
Are dreptate - îmi şopteam. Moartea dăruieşte trupului o liniştire prea adâncă. Trupul, sărmanul, acomodându-se cu ea, nu mai reuşeşte să găsească drumul de întoarcere către el însuşi, către zvâcnirile lui vitale. Mort, nu se mai cunoaşte pe sine căci cunoaşterea lui e mişcatoare. Se linişteşte prea adânc, dezmembrându-se, dizolvându-se, risipindu-se.
Între timp respiraţia mi s-a rărit, până aproape de absenţă. Ochii privesc ţintă, către mimica, din ce în ce mai stranie şi neînţeleasă a rabinului. ,,rabdă şi călătoreşte uimit, prin propriul trup şi boala va fi învinsă!,, - îmi şoptesc anemic în peştera fiinţei mele, anchilozate frumos, într-un scaun din lemn, sub un tavan văruit albastru, într-o adunare chimico-elohimică.

Extraterestrul

- Dom' doctor eu n-am nimic la cap, credeți-mă ! Ce pot să am?
- Gligule lasă-mă să te ajut ! Eu sunt medicul tău. Răspund de sănătatea ta. D-aia iau salariu.
- Bine, dar trebuie să mă credeți pe mine, nu pe mama. Nu-i așa mamă?
Mama e un pic cam fricoasă și d-aia m-a adus aici la dumneata, dar eu sunt bine.
- Măi băiete, dac-ar povesti doar mamă-ta, aș putea zice că se-nșeală, dar... tot satul zice despre tine același lucru. De ce-ți zic toți Gligucăscagură ? Asta-i porecla care ți-au dat-o oamenii care-ți văd beteșugul, pentru care mamă-ta te-a adus aici. Din cauza asta, spun sătenii că ți-ai ratat și studiile. Uite, povestește-mi, de exemplu, ce ți s-a-ntâmplat ultima dată cu...extraterestrul!
- A ! Eram sigur. Dom' doctor, ce să mai...Mamă, pe matale ce naiba te-a apucat să ... ? Dom'le eu nu sunt nebun. Dumneata crezi că-s dus cu sorcova ? Extraterestrul...extraterestrul era o invenție, la mișto, pentru ăia care râdeau de mine.
- Îmi imaginez că totul a fost o invenție, dar ce mă interesează pe mine, ca medic, este cu totul altceva. Ce vreau eu să aflu este, de ce ți se-ntâmplă episoadele alea, de zic unii că ai epilepsie alții că ești gata să mori ?
- Am povestit tuturor chestia asta, zicându-le să nu se sperie, că eu în momentele alea, nu fac altceva decât să mă odihnesc. Când cu extra...terestrul tot așa a fost. Practic mă odihneam.
- Dar de ce nu auzi când te strigă oamenii, de răspunzi la a treia sau a patra chemare și aia facută cu voce tare și atunci tresari, de parcă dormi, în timp ce ești cu ochii țintă la oameni ? Ce ți se-ntamplă ? Ce vezi ? Ce auzi ?
Un timp Gligore tăcu, scărpinându-se la ceafă. Nu știa cum să-i răspundă doctorului la acest lucru. În timpul vieții, a fost întrebat de multe ori despre aceste stări, ale sale, iar în ciuda tuturor explicațiilor pe care le dădea, nu era înțeles de nimeni, dimpotrivă batjocorit. În cele din urmă se hotărâ să-i explice doctorului, cum s-a întâmplat ultimul episod cu...paranormalul.
- Uitați cum a fost ! Stăteam la umbra unui copac. Ceilalți oameni care erau la coasă cu mine se așezaseră și ei, care pe unde apucaseră, să se odihnească. Lângă mine, chiar în față mea, erau doi oameni care se certau. Unul din ei era mut și cum nu putea să vorbească, dădea din mâini foarte mult și scotea din gât niște sunete ciudate, care nu sunt ca ale noastre, cei care putem vorbi.
Auzeam frecvent ,,iuiulo,, ,,matass,, și uneori ,,hal-lal-l,,. Zgomotele astea m-au făcut să mă uit la el, c-o atenție foarte mare. Și... dom' doctor, aici este chestia asta pe care n-o înțeleg oamenii care mă înconjoară. Eu când sunt foarte atent, aproape că nu mai văd nimic altceva, decât lucrul la care mă uit. La început am văzut un om ca toți ceilalți, dar în timp ce mutul începuse pretidigitația aia gălăgioasă, n-am mai putut să fiu atent și la altceva din jurul meu.
- Oamenii zic că ai stat nemișcat, cam trei sferturi de ceas.
- Era o oră de masă și toți stăteam tolăniți pe iarbă, nemișcați.
- Dar ce zici de șarpele care a trecut peste tine și nu l-ai simțit? Că așa zic oamenii...
Gligore simțea că îi transpiră palmele, fruntea, spatele. Știa că discuția va ajunge la un anumit punct, unde el nu va mai putea să eschiveze și totuși nu-i venea să vorbească despre starea aceea care punea stăpânire pe el, în momente ca acelea. Prefera, mai degrabă, să-l considere nebun și să-i dea un pumn de pastile, decât să facă efortul de a explica ceea ce explicase de nenumărate ori altora, fără nici un rezultat.
- Domnu’… dumneata când auzi bombănituri ca ale mutului, nu rămâi așa... răvășit ?
- Nu. Eu am un cumnat care e mut și când vrea să vorbească cu mine, îmi caută fața. Când e sigur că-l văd, începe să dea din mâini, iar eu cum deja i-am învățat limbajul, nu fac decât să i-l descifrez și să-i răspund.
- Aici e problema dom' doctor. Când mutul nu vorbea, eu îl vedeam ca pe un om oarecare, dar când a început să-și agite mâinile, am încetat, treptat, să-l mai văd. Vedeam în el altceva decât un mut exprimându-se. N-am mai putut fi atent la el ci undeva...dincolo de el că nu pot să va explic. El nu mai era...Mintea mea îl prăpădise. Totul încremenise în jur, doar el se balansa. Nu-l mai recunoșteam. În momente ca astea, încerc să mă prind de numele lui, rostindu-l repetat, în șoaptă, dar nu fac decât să-l înstrăinez mai mult și el...se duce. În locul lui, rămâne o făptură care mă atrage din ce in ce mai mult. O privesc din ce în ce mai atent și uimit.
Aud ...,,iuiulo,, ,,matass,,. Văd mâini agitându-se ritmic, îndoindu-se de la cot, uneori de la umăr și cel mai des de la încheieturile degetelor. Nu-l pot ține mult în ochi dom' doctor că ... se duce și eu rămăn cu... altcineva acolo, pe care nu-l cunosc. De fapt nici nu e o ființă ci doar mișcări, sunete care vor să comunice cu mine folosind mâinile ăstuia, gâtlejul lui. În timpul ăsta eu mă odihnesc profund. Iar când m-au strigat oamenii până la urmă i-am auzit și pentru că își băteau joc de mine întrebându-mă ce am văzut de-am rămas așa încremenit, eu le-am răspuns simplu ,,un extraterestru,,. Ce puteam să le zic ?
- Da uite care-i treaba tanti Safta ! Băiatul dumitale trebuie să stea un timp aici, la noi la spital, sub îngrijirea noastră. O să-i dăm medicamentele de care are nevoie, ca să depășească starea. Iar tu Gligule, când o să ieși din spital, să te ferești de Soare și să nu neglijezi tratamentul pe care o să-l primești !
- Da dom' doctor, numai spuneți-mi, când trebuie să-l iau și dacă e bine pe stomacul gol sau după ce mănânc!
Știți, gastrita-mi face necazuri.

Amintiri din copilaria gibonilor. ( text nerecomandat minorilor)

Cuvânt înainte

Orice asemănare cu personajele descrise-n text este pur întâmplătoare.

Textul nu face referire generală, la majoritatea populației, ci doar la acea categorie

de români ale căror ,,cultură,, umple buzunarele zăngănitorilor de manele.

Capitolul I - despre giboni

Gibonul, trăiește în pădurile tropicale ale Asiei, dar originea lui este …mioritică

Capitolul al II lea - cum dialoghează gibonii

L-au împușcat în cap. Au tras, în el, ca târtanii, cu mitralierele, ca și cum ar fi fost un leu, de care le-ar fi fost frică, să nu se-apropie de ei. Din mulțimea de țărani cu pușcă, ale căror fețe erau, asemenea mămăligilor, încorsetate-n șireturi de cânepă, cu care erau încălțați, a ieșit gibonul. Era scund și clăpăug. După rânjetul tâmp, schițat peste-o acnee virulentă, părea un down retardat, dar după trese… sergent. Sergentul Plăvan Tuchitu

Toaș căp'tan-strigă ăsta, gâfâind ca un porc, în călduri- lăsați-mă să-i mai descarc un încărcător în creier!

-Ce vrei să-i mai faci bă’, că-i mort de-a binelea? Dă-l dracu’! – îi raspunse capitanu’.

-Ptiu! Să moară mama, dacă nu-l fac flenduri, pentru cât ne-o chinuit, dictatorul lu’ … mă-sii.

-Bine mă! Trage și te satură! Descărcă-te!

Capitolul al III lea - doar o … precisă constatare

Așa au fost asasinați toți bravii dictatori. Meltenește, de către … plavanii tuchiți.

Dacă, întâmplator, cititorului i se naște întrebarea ,,de ce-am numit bravi pe dictatori?,, răspunsul e scurt și mai ales, simplu: pentru c-au fost ,,bravi,,. Doar ei, dictatorii, au făcut istoria. Restul: președinți, vicepreședinți, regi, prim-miniștri și alte târâtoare zoologice, n-au știut decât să-și frece bucile si râturile cu pirsing, pe băncile parlamentelor interbelice, post-belice, post-decembriste. Singura îndeletnicire, pe care acestia au avut-o și încă o au, este alba-neagra:

uite contu’, acum nu e

că l-am transferat în ue

Capitolul al IV lea - amintiri tot de pe vremea, gibonilor

Capitolul ăsta este ultimul. Promit. Știu că cititorul e învățat cu scurte, dar melodioase replici maneliste, sau după caz telenoveliste. Buci balansându-se, țâțe pendulând în fața penisurilor erecte, burice, buze injectate bălos cu plastic, pupici ca și pe-aici, lacrimi, batiste umplute cu muci și lacrimi made in America Latină. Deci știu că se cere și se rabdă de toate, dara … în doze mici și repetate, până la obținerea unei come profunde de dobitocie de țarc

De aceea m-am gândit că e bines să fiu foarte direct

Gibonii mioritici, dintotdeauna au fost lași. Mereu, în hăituita lor viață s-au ascuns, după caz, în spatele a ceea ce aveau la-ndemană: diplome, camioane, mastere, strunguri, doctorate, plocoane, plecăciuni până la pământ, osanale, ovații, aplauze entuziaste până la delir și spume la bot. Deci, fiecare dintre acești ,,viteji,, care au asasinat, direct sau indirect pe dictatori, au trăit, în timpul acestora din urmă, o viață putrefactă de dobitoci patrupezi. Nici prin cap nu le-au trecut vreodată, că-n lumea lor, cu mugete și copite potcovite, ar putea încăpea și …curajul -chestia aia verticală, tare-băț și cu sânge, la greu, în ea. Dacă vreunuia din acești mancurzi asasini i s-ar fi …sculat, măcar odată, curajul, ar fi putut să facă și altceva, decât ceea ce știau că este pe placul celor, pe care-i lingeau cu destoinicie între fese

Dezicerea, sau dizidența, cum e la modă să se spună astăzi, sunt noțiuni necunoscute de ei. Linșarea celor pe care i-au mozolit o viață, a avut loc ulterior, când dictatorii, albiți deja la cur, de limbile lor harnice, erau legați fedeleș. Gibonii nu cunosc decât două manifestări: ori adulează și aplaudă până la extaz și convulsie cerebrală (idem site-urile literare), ori descarcă, plini de ură viscerală, un încărcător de gloanțe, în encefalul celui care, conform îngustimii sufocante a minții lor, nu corespunde matriței ,,linge-mă frate, că te-am lins și eu!,,

Deci gibonul -acest lingău epidermian prolific- netezește în mod lasciv doar anatomia ...obligațiilor. Atacurile acestui patruped bolând, este mereu prin surprindere și în haită. Când este singur, față în față, gibonul îți rânjește măgulitor și falacios, că ți se face milă.

......

Aveam, nu mai mult de douazaci de ani. Eram un prunc, dar cu mult sânge-n …curaj. Făcusem, în armată fiind, un curs de ,,școală de gradați,,. Învățam bine și mă pregăteam cu interes. Examenele le-am luat cu relativă ușurință, așa că trebuia să termin cu gradul de sergent. Dar, din cauza spiritului meu, pe față, nonconformist, care dădea mereu de furcă comandanților școlii, am fost avansat doar la gradul de caporal.

După un scurt timp, tot din cauza aceluiași motiv, am fost retrogradat. Așa că în momentul în care mi s-a dat pe mână, o grupă de soldați, eram doar fruntaș, un fel de soldat cu trese.

Compania din care făcea parte plutonul, grupa mea și respectiv eu, era formată, nici mai mult, nici mai puțin, din 280 de soldați, 20 de caporali, 5 sergenți (unul de fiecare pluton), 5 plutonieri și un locotenent. În total 311 persoane. Când, datorită unor ordine de sus, compania trebuia să traverseze orașul pe jos, în marș, locotenentul major, comandantul companiei, știa cui să-i încredințeze comanda. Nu, nu plutonierilor, sau sergenților, ci …mie, un soldat cu trese.

Când strigam ,,drepți,, până și căcatul, chiar dacă dădea să părăsească grăbit colonul, se oprea. Iar când ziceam ,, înaintea-marș,, cei 305 militari în termen, mergeau în cadență strictă, de parcă ar fi fost un singur om. Eram rău nu-i așa? Eram un dictator? Nu, eram doar eu însumi, fără frică, cu sânge-n ghioagă. Gibonii melteni mă urau, așa cum mi se-ntâmplă și pe-aici ,,prin împrejurimi,,. Dar n-aveau curajul, nici măcar să strănute, vreunul, în fața mea. Probabil că se sfătuiau în ascuns, să mă linșeze. Odată, la grămadă gibonească, stil cireadă bine-nțeles, unul dintre cei de ciclul doi, adică mai vechi decât mine, m-a lovit pe la spate, cât a putut elde tare. Surpriza lui și a celorlalți patrupezi rumegători și bălegoși, a fost că …n-am căzut, ci am întors capul și l-am văzut. Bine-nțeles că lovitura a fost atât de puternică (cu sete, ură târtănească și lașitate parșivă), încât o săptămână am mâncat cu greu. Era noapte. Noaptea cuțitelor lungi...eșuată. A doua zi, m-am îndreptat direct către lașul cretacico-mezozoic și cufurit. Era ,sărmanul, mereu înconjurat de alți urangutani râioși. M-am apropiat și l-am privit în fața aia de down retardat și i-am zis:

-Ți-ai împlinit hachița, păduche iobăgesc și medieval. M-ai lovit cu lașitate mârlănească, pe la spate și n-am căzut. Nu te bucuri? Eu te invit în curte, să-ți dau în botul ăsta de cercopitec. O să ți-o dau prin față, ca să iei lecție, de cum se pun copitele unui patruped, la mândru soare. L-am așteptat și...după sfânta lege gibonească a lașității.. n-a venit.

Timpul a trecut. Nu m-am răzbunat. Nu fac parte din rasa ciobăneasco-mioritică și balcanică. Dar, întâmplarea a făcut , să-mi vină și mie rândul. Plăvan al meu, gibon de rasă, era cu unu’ din prietenii lui din același clan de ,,piloși,, numit și ,,bortari,, pentru că pupau în borta dorsală pe locotenenți și erau în stare să vândă și pe-alde frate-so, pentru o permisie de opt ceasuri. Tipul reuișe să mă supere rău în ziua în care l-am găsit pe holurile cazarmei. Nu ne vedeau cei mari. I-am ieșit înainte și i-am dat o singură ...,,sugestie,, în malaxorul lui spurcat și hodorogit. În secund doi, 98 de Kg de mațe pline de căcat infect, erau la orizontală. Ceilalți cimpanzei însoțitori au început să se agite, semn că eram în grădina lor zoologică. În secunda trei am și fot chemat în cabinetul locotenentului major.

-Fruntaș Munteanu, ești chemat la ordin de toaș lent-major

Mă așteptam la pedepse grele. Lovisem unul din cei mai destoinici piloși. Ăsta nu venea niciodată de-acasă, din permisie, fără să aducă în rucsac și cămară lu’ săracu tat-so.

Când am intrat în cabinet, nici n-am fost lăsat să mă prezint, darămite să dau socoteală de ce făcusem.

-Taci -mi-a strigat lent-majorul- Ai făcut box la viața ta?

-Nu să trăiți! -i-am răspuns protocolar

-Păi atunci cum l-ai dat mă p-ăsta jos?

Nedumerirea lui venea din imaginea dezgrațioasă, pe care-o avea la dispoziție. Ce vedea sărmanul? Un ins sfrijit. Adică eu. Aveam pe-atunci 58 de Kg cu mațele pline. După ce le deșertam, nu mai aveam plăcerea să mă mai cântăresc.

După ce mi-a dat comanda ,,pe loc repaos,, și m-a asigurat, de faptul că se bucură enorm, de ceea ce i-am făcut eu ăluia, că era pila unui adversar de-al lui, abia atunci am răsuflat ușurat. În loc să-mi dea o pedeapsă exemplară, la care m-așteptam, adică vreo săptămână de arest, el m-a luat de după gât și m-a întrebat, de data asta prietenește:

-Cum i-ai dat mă, că mușchi...doar dacă dai fuga la măcelarie…?

-Toaș lent-major, dacă tot vă bucurați și-mi permiteți să vorbesc deschis cu dv., atunci am să vă spun o taină. Eu sunt bărbat, ce nu se vede? Am un mușchi, care nu greșește niciodată. Nu-i nici în stânga nici în dreapta. E... în sânge-n centru.

-Ieși din fața mea! -a strigat la mine prietenește.

Atunci a fost una din împrejurările în care m-am simțit învingător, nu prin abilitățile fizice, ci prin bărbăție, verticalitate și curaj

Deci gibonii, că de-aici plecasem cu ,,dișertația,, care, așa cum am stabilit, sunt de origine mioritică, nu cunosc ,,verticalitatea... dură, adică-ntărită băț,,. Nu posedă așa ceva. Nu cunosc acest termen numit ,,curaj,,. Ei sunt viteji, numai când adversarul lor e neatent, sau legat burduf, ca în nefericitul caz ceașcă. Doar în aceste împrejurări se produce în icrele alea pe care le poartă în cutia craniană, o specie de furie zoologică de gorile, cu care asasinează pe cel pe care, toată viața lor de păroși retarzi, l-au lins, l-au aclamat, l-au lăudat, l-au aplaudat.

Ei, parcă până aici aș fi vorbit, de site-urile astea ,,literare,, pline până la refuz de ,,genii,,. În ecosistemul putrefact al acestor site-uri, pe lângă persoane oneste și cu adevărat cultivate, întâlnim și o liotă întreagă de ,,bortari nevertebrați,,. Acum, termenul ,,bortar,, nu este necunoscut. Am avut grijă să explic legătura lui semantică și conotativă, cu realitatea tristă a relației între limbă (organul principal al lingușirii) și... zonele intime și ecologice ale dejecției, fecalelor.

Mai departe... deja s-a prins cititorul, că o fi el lingău epidermian, cretacic și fosilizat, dar are și el oleacă de minte.

Măcar reflexul ăla bazic neandertârtănesc

Concluzie

Ceașcă Ceaușul a fost un dictator. A dres, a dărâmat, a mutat, a făcut ce au vrut mușchii lui. Câtă vreme a avut puterea, toată hoarda de lemurieni l-au sărutat în cur și l-au și aplaudat. Gibonii n-au avut curajul INDIVIDUAL, să-l înfrunte. Au făcut-o la grămadă, ca și câinii maidanezi nevaccinați. Când s-au asigurat că-i legat burduf și că nu mai are scăpare, l-au asasinat, oligofrenii, retarzii, gibonii, alde down, gauzarii și bortarii. Dar Ceaușul, pantofar cum era, a arătat unei Românii întregi predominant-cretacice, că lui nu-i este frică de moarte. Acesta, ca și celălalt dictator Antonescu Ionel, a înfruntat moartea cu demnitate și cu fruntea sus, lucru de care nu a fost, nu este și nu va fi în stare, niciunul dintre cercopitecii retardați și păduchioși, care ,,conduc,, astăzi țara.

Prin urmare, problema României nu este de natură economică, nici politică, ci morală, în care prezența pregnantă a spiritului de clan, de lingușeală reciprocă și perpetuă, ca și pe site-urile de ,,literați, nu face decât să îndulcească bunul simț comun, să atenueze vigilența rațiunii și să obstrucționeze spiritul de dreaptă justiție.

Ceaușescu, prin acceptarea morții, cu seninătate și bărbăție, a demonstrat întregului ecosistem zoologic infect și putrefact, nu numai faptul că nu e un patruped, ca cei care l-au asasinat ghiolbanește, dar și faptul că, timp de 25 de ani și-a meritat, din plin, funcția de DRESOR ÎNTR-UN CIRC MIORITIC DE GIBONI NEANDERTALIENI

Sugestie

 Alegeți-mă pe mine dictator!

Promit că nu-mi va trebui 25 de ani, pentru ca să eradic  definitiv compromiscuitatea adulatoare, lingușitoare și mafiotă a românilor, de la vlădică până la opincă.

Dragi giboni, carpato-danubieni, pe Ceaușescu l-ați omorât, mișelește, dar eu v-aș dresa în așa fel încât, nu numai că, n-ați avea curajul să vă apropiați și să mă mușcați, dar chiar și după moartea mea, mi-ați ocoli crucea , anchilozați de spaimă, ca în fața unei arătări, de dincolo de lume.

Cu dragoste un dictator în stare latentă!

Câteva reflecţii descreierate ...atent.

Moartea - garanţia găsirii vieţii autentice.

Moartea e singura reprezentare tăcută şi genială a eternităţii.
Eternă nu este ea însăşi, ci doar interpretarea pe care o dă aceasta esenţei, prin nemişcare.
În contrast, viaţa îşi strecoară fiorii neliniştii şi ai tresăririlor ei neluminate, prin fluidul efemer ale fiinţei, făcând-o pe aceasta, vulnerabilă în faţa îndoelilor perpetue şi degradante.
Fiinţa astfel trezită din somnul în care nu visa nimic, se mişcă de mână cu propria-i umbră, semn că lumina e pe undeva, prin preajma carcasei ei şi nu în interior. Viaţa sub Soare este o …deşteptare greşită şi grăbită a esenţei. Adevărata deşteptare, nu găseşte lumina la căpătâi, ci în interiorul său strâmt, în care umbra e o absenţă infinită. Într-un univers fotonic şi sclipitor, în care lumina e arhitect doar al umbrei, fiinţa recent şi stângaci dezmeticită îşi prelungeşte prima plecare chimică şi haihuie a anatomiei sale, în căutarea luminii situată, veşnic şi chinuitor, dincolo de ea. Astfel, dintr-o existenţă pură, suficientă sieşi şi neademenită de nimeni către nicăieri, esenţa fiinţei se schimonoseşte, transformându-se într-o patetică vietate bântuitoare. Întâia ei călătorie, în căutarea luminii, e o uşoară alungire între rădăcinile umbrei şi strălucirile firave, venite dintr-un ,,sus,, aflat pretutindeni acolo ...afară. Viaţa sub Soare nu e găsire, ci doar căutare ostenitoare. Căutarea care nu se termină cu găsirea, nu e decât un infern care pare doar fericit. E ca o mână : începe cu umărul -aparentă simplitate- apoi continuă cu braţul şi antebraţul, inginereşte structurate şi articulate în vederea unei temeinice şi înverşunate răscoliri, după care, nemulţumită de sine, se întinde dincolo de frustrarea ei, într-o vădită disperare, împărţindu-se în cinci degete, fiecare cu articulaţiile şi gradele lui de libertate a bâjbâirii, ceea ce îi aduce o mai mare zăpăceală şi frustrare. Trist, dar adevarat este ca, detaliile căutării, sunt şi ale negăsirii. Astfel, doar risipirea este eternă nu şi fiinţa. În aceste condiţii, moartea e un cadou. Ea recapitulează într-o manieră divină, eronata trezire. De aceea, moartea nu e o prezenţă situată în afara percepţiei vizuale şi interpretative a căutării bezmetico-solare. Ea îşi prezintă divina şi unica sa arhitectură …retinei -prietena intimă a luminării veşnic-exterioare. În aceste condiţii vederea morţii e practic, vederea unui steag de luptă, care nu înseamnă biruinţa, ci doar adevărata orientare în dezorientarea produsă de vălmăşeală bătăliei. Orientarea nu e una spaţială, care poate fi lesne înşelătoare, ci una existenţială şi însufleţitoare. În faţa morţii, orice pricepere isterică şi amagitoare, se opreşte, contemplă şi tace. Doar dincolo de moarte locuieşte gasirea. Moartea situiază fiinţa direct în interiorul inconfundabil al găsirii vieţii autentice si veşnice.