In copilărie spuneam fratelui meu că infinitul e un uriaș care stă cu picioarele pe pământ și ajunge cu capul până la casa stelelor. Cât de precisă era cunoașterea chiar dacă în realitate era vorba doar de o imaginație naivă scoasă ca din buzunarul cămășii așezat deasupra inimii. Astăzi liniștea vârstei mi-a diluat precizia științifică de aceea tot ceea ce aș mai putea spune despre infinit este că...la adăpostul întunericului acesta-și întinde cu lăcomie neființa până...cine știe unde. Dar sunt obosit să dau definiții și explicații să-mi mișc buzele plămânii laringele pentru ca să construiesc sunete care oricum...se duc și nu se mai întorc. Mai bine tac și privesc. Ce văd ? Văd...lângă întunericul veșnic - pe care mi-l arată stelele - o… noapte minusculă zgâriată în forma de luna. Foarte departe zgomotoase prăbușiri cosmice construiesc o simfonie neauzită căci sunetele îngrozitoare obosite de drum adorm liniștite pe pragul urechilor și ele adormite. Aici lângă mine sub scorburile ochilor în căutarea odihnei înțelegătoare gândurile bântuie zgomotos bâjbâind craniul prin interior. Din întuneric neliniște căutare sufletul strigă : hei ! e cineva acolooo ? Sensurile tainele amețitor de profunde se ascund de el prin nebănuite văgăuni cenușii temându-se nu de lumina ci de nepăsare. Creierul gălăgios și-îngâmfat își plimbă zbuciumul necontenit ca pe-o bijuterie într-o cutie din fildeș. Cerul nu e … liniște ci sunet neascultat. Trupurile giganticelor sunete cosmice se întâlnesc cu trupurile timpanelor dar... nu se cunosc.
Iată deci ce văd ! - trupurile sunetelor neascultate. Anatomia auzirii trebuie reformată reinventata sau poate doar...iertată tolerată...
No hay comentarios:
Publicar un comentario