Cugetări

Până nu demult credeam cu tărie că văd …întunericul. Un joc drăguţ şi singuratic dar delirant era înpingerea degetului arătător către înainte prin beznă şi strigătul subţiat de bucurie ,,iată !,,. Abia mult mai târziu am priceput că mă înşelam. Ce văd ochii ? Doar ceea ce se mişcă. Lumina lunecă zglobiu pe suprafaţa lucrurilor împrăştiind în văzduh mişcări pe care retina le culege ca pe flori. Dar întunericul… nu se mişcă... Cred că ochiul a fost făcut să nu vadă întunericul şi să nu-l cunoască vreodată.  Întunericul e strâmt iar pentru străbaterea lui nu e nevoie de retină ci poate doar de muşchi. Dar întunericul nu se străbate căci el nu este ,,acolo,, sau ,,aici,, ci doar ,,este,,.  Am stins lumina şi am constatat aceasta.  Întunericul e ,,prezenţă,, autentică. Lumina e doar o explicaţie neputincioasă a acesteia. Lumina e …prezentare didactică şi stresantă. Întunericul se prezintă neputinţei şi insuficienţei prin mişcări luminiscenţe şi forme efemere. Întunericul nu are puncte cardinale nici muchii tridimensionale de aceea forma nu-ncape  în el. Forma este inventată temporar de lumină . Forma locul mişcările zglobii sunt deci entităţi efemere ale altor lumi. Întunericul este esenţa pură. De aceea rostul nopţii este să cureţe din când în când...neesenţialul atât de abundent şi să lase neatins ceea ce dansul hipnotic al zilei acoperă. Aşa se explică cum greierii şi broscuţele se aud cântând chiar dacă noaptea le fură acestora chipul. Întunericul e o altfel de lumină pe care nu ochiul o vede ci sufletul. Ziua retina joacă periniţa cu strălucirile saltimbance şi obositoare ale luminii dar în beznă toate acestea lipsesc. Lipseşte până şi ochiul. Doar spiritul ascende apofatic pipăind esenţa prin interiorul ei. Ziua este arta expunerilor vizuale şi amăgitoare a esenţei pe care întunericul o destăinuie o descifrează o hrăneşte şi o coboară astfel către neputincioasele priviri. De aceea credem că mână noastră înalţă până-n spaţiul vederii  -spre exemplu- o crizantemă înspăimântător de frumoasă uitând că întunericul pământului descifrează taina şi esenţa seminţei ei apoi o strecoară prin ţărână până la infantila noastră percepţie oftalmică. Ne-au obişnuit să credem că întunericul este josnic infernal iar lumina este admiraţie şi frumuseţe. Eu însă cred că e o greşeală iar greşeala stă în faptul că ţinem şi privim poza realităţii răsturnată. Dacă este să poziţionăm întunericul eu cred că ar trebui să-l aşezam sus. El e universul tainei şi al esenţei veşnice unde puţinătatea sau stângăcia incorigibila a ochilor nu poate urca de aceea întunericul… miluind coboară către noi trecătoare forme şi atrăgătoare străluciri cu nădejdea ca văzându-le să căutăm nevederea mult înţelegătoare a esenţei. Lumina este un deget arătător mişcându-se mereu şi arătând mereu. E o obositoare prestidigitaţie un circ zgomotos şi zglobiu distracţie hipnoză sau o…ludică alienare. Întunericul e un înţelept tăcut care nu se lasă văzut căci îşi zice,,de ce să fiu văzut de vederea neînţelegătoare trecătoare adulatoare şi uituca ?,, Aşa că întunericul se...nevede. Da eu îl nevad şi măr

     Mama îmi spunea ,,înalţă o rugăciune către Dumnezeu !,, iar eu după obiceiul pe care mi-l formaseră părinţii închideam ochii şi rosteam cuvinte unul după altul fără oprire cu gând că ele se vor urca la Tatăl ceresc la tronul Său de milă şi judecată. În timp ce gura rostea cuvinte mintea de fiecare dată prin imaginaţie începea o călătorie imaginară ascendentă şi obositoare către lăcaşurile ,,de sus,, ale lui Dumnezeu şi parcă cu propria mea spinare duceam cuvintele până la picioarele Sale. Când terminam îmi făceam o scurtă analiză a eficienţei rugăciunii. Îmi părea luată-n seamă rugăciunea de către Dumnezeu numai atunci când efortul de imaginaţie era mai mare. Cu cât deci Dumnezeu era mai vizibil mai bine localizat prin imaginaţie cu atât credeam că atenţia mi-a fost mai mare şi ascultarea divină pe măsură. Mai târziu mi-am dat seama că mă înşelam. Imaginaţia nu avea nimic comun cu realitatea lui Dumnezeu...Ochii îi închideam aşa că imaginile pe care lumea mi le împrumutase nu-mi erau de nici un folos iar imaginaţia în sine nu-L găsea pe Dumnezeul adevărat ci ea... construia un dumnezeu oarecare. Imaginaţia nu atinge şi nu găseşte vreodată ceva pentru că nici nu caută ceva anume în universul real. Ea nu intră în dialog cu nimeni şi nimic decât cu ea însăşi. Imaginaţia construieşte propriul sau univers suficient sieşi şi ermetic.

   Se spune cu o adâncă încredinţare ,, înălţimile cerului ,, sau ,,acolo sus la Dumnezeu,, şi alte expresii prin care mintea prin reprezentare încearcă să localizeze fiinţe lucruri stări fenomene inexplicabile. Spiritul uman tinde să obiectiveze să cartografieze cu exactitate maximă să stabilească loc şi trup pentru fiecare element care alcătuieşte tainica realitate înconjurătoare care nu cuprinde numai lumea vizibilă. Lumea fizică a obiectelor care pot fi localizate şi atinse nu este oferită trupului ci spiritului uman pentru că acesta prin intermediul trupului să facă exerciţiul şcolăresc al cunoaşterii şi experimentării prezenţei sinelui prin intermediul a ceea ce este altceva decât sinele propriu. Locul şi localizarea obiectivarea sunt proprii acestei lumi. Sunt instrumente incipiente oferite de Creatorul spiritului uman instrumente care nu au caracter veşnic şi cu care spiritul îşi începe lucrarea lui de comunicare. Unicul scop pentru care există lumea obiectivă şi vizibilă este contemplarea. Spiritul se cunoaşte pe sine cunoscând ceea ce este dincolo de el dar acest soi de cunoaştere nu este veşnic ci trecător. Viaţa autentică şi veşnică a spiritului este tocmai această depăşire a condiţiei de spectator într-o lume cartografiată. Spiritul trebuie să evoluieze iar sensul evoluţiei lui este către comunicare cu esenţa însăşi şi nu cu trupul efemer al acesteia. Sensul ultim al spiritului este să cunoască prezenţa în esenţa ei pură şi să comunice cu această fără să se direcţioneze către această.