Extrauterin - Extrauterino

Ghemuirea ... e ritualul nostalgiei palustre intrauterine prin care mama își închină în fiecare seară pruncul în templul sacru al sânului ei. În uterul brațelor materne genele fiului sunt alintate de respirația mamei. ,,A fost odată...,, - îi clipocește aceasta invitându-l artistic să doarmă dar timpanele ochilor lui zăresc între vocalele poveștii dansul buzelor. Ce este somnul lângă hipnoza curiozității care-l cheamă în chiar peștera acestei gurii misterioase ca pe un speolog?,, ...Făt- Frumos s-a dus la împăratul ...,, - continuă povestea acestei limbi care se repede către el ca un Zmeu fioros oprit de gratiile dinților . Dar ce-s cuvintele? - Sunete ce vin și pleacă pe care timpanele ochilor nu le cunosc. Luna poartă vina auzirii oftalmice a pruncului căci cu lumina ei îi lungește acestuia curiozitatea până-n fundul gurii mamei unde alte întocmiri stalactitice îi așteaptă retina chemându-i-o. Deși suflarea maternă îi spune : ,,...fugi Făt-Frumos căci Zmeul cu zece capete ți-a pus gând râu...,, pruncul nepăsător călătorește în întunericul misterului bucal ca un vrednic paladin. Mama rămâne afară cu ale ei în timp ce el înaintează-n noul lacustru univers. Iată deci de unde s-a inspirat Dumnezeu în profeția sa ,,...omul va lasă pe mama lui ...,, ! Și pruncul ostenit de călătoria delirului sau atavic se culcă sub cerul liber al gurii materne ca un viteaz războinic. Luna - ispita lui albă - nu-l părăsește ci stă la capul lui născocind un mâine mai curios ca astăzi-ul poveștii pe care mama - povestitoare renumită - n-o cunoaște. Și ca să se-asigure că în spațiul inventat de ea nu va intra nimeni Luna desenează intrarea sub formă de ieșire.


............

El agachar … es el ritual de la nostalgia palustre del intrauterino atraves del cual mama consagra a su bebe en el templo sagrado de su pecho. En el utero de sus brasos maternales los parpados son mimados por la respiracion de la madre. ,,Erase un vez…,, le va susurando esta invitandolo artisticamente a dormir pero el timpano de sus ojos del bebe persibe entre los vocales del cuento el baile de los labios. Ce es el sueño en comparacion con la hipnosis de esta curiozidad que lo llama en la profundidad de la cueva de esta boca misteriosa como un espeleologo ?  El cuento continua mientras esta lengua misteriosa  -como un dragon- se abalansa hacia el por entre las rejas de los dientes. Que son las palabras? Sonidos que se vienen y se van y al que los timpanos de los ojos no les conosen. La Luna ghueva la culpa de este ,,oido,, oftalmico del bebe porque con su luz alarga  -a este-  la curiozidad hasta el fondo de la boca materna donde lo estan esperando otras criaturas anatomico-estalactiticas y completamente desconosidas. Aunque el soplo de mama le dice ,,!core hijo mio corre. Escapate del dragon por que quiere matarte!,, el bebe descuidado camina hacia dentro de este misterio bucal como un valiente paladin(o).  La madre  -con las suias- siempre se queda por fuera mientras el pequeño avansa en el misterio del su recien descubierto universo. Quiza esto es lo que a inspirado a mismisimi Dios en la profecia  ,, por eso el ombre va a dejar a su madre y a su padre …,, El bebe cansado de su caminada delirico-onirica se acosta justo debajo del cielo de la boca maternal como un valiente guerero. La luna –su blanca tentacion- no lo abandona sino inventa un ,,mañana,,  -a su nueva exploracion-  mucho mejor que ,,el hoy,, del este cuento secreto al que mama  -famoso narrador-  no lo conose.  Y para asegurarse de que en el espacio unico inventado por ella no va a entrar nadie ajeno la Luna representa dibujando la entrada como …una salida..

Detectivu’ Șarlahoms

Sub un pom căruia Soarele i-a împrumutat vremelnic o umbră se aude :,,Gărgăriță-riță/ zboară-n poieniță/ ia aripi de rândunea/ ca s-ajungi la mandra mea/ !,, apoi la un interval de-un strănut se aude : ,,fir-ai a' dracu' de gândac prost și chior nu vezi pe unde zbori ?,, Iorgu este... maestrul interpret al acestor intonații tragi-comice și silvestre. Iorgu este ciobanul satului căruia lumea îi mai zice și detectivu' Șarlahoms că le știe pe toate. Nu ! Numele nu-i vine de la ,,șarlă,, adică ,,potaie,,ci de la detectivul lui Arthur C. Doyle. Dar mai bine-i venea numele de la ,,potaie,, că odată a lăsat oile pe deal de izbeliște și-a venit în sat c-o mortăciune-n spate s-o arate veterinarului. Era un caine belit despre care zicea că l-a găsit atârnat de picioare într-un copac și a dat sfoară-n sat că în pădure este o ,, sectă diavolească care fură și omoară copii,,. O lună-ntreaga de cum apunea Soarele și până-n zori n-a mai ieșit unul pe uliță și asta până când primarul și directorul școlii au făcut o întrunire cu tot satul și i-a convins oarecum pe săteni că...nu-i decât un zvon. În luna aceea facturile de la Romtelecom și Renel au făcut mult sânge rău în sat pentru că bieții oameni își lăsau aprinse luminile toată noaptea în locurile unde nici măcar nu obișnuiau să le aprindă și vorbeau unul cu altul numai prin telefon chiar și vecinii care erau gard în gard. Detectivu' Șarlahoms mi-a fost coleg de bancă zece fericiți ani. Încă de pe-atunci a fost investit în funcția de detectiv când într-o zi doamna dirigintă care era rea ca un demon n-a venit la ora de franceză și în clasă era un vacarm ca la Turnul Babel. El stătea lângă mine liniștit în banca a treia lângă geam. La intrare cineva uitase ușă întredeschisă și atunci în mijlocul hărmălaiei se mișcă încet închizându-se și deschizându-se întocmai cum obișnuia demonu' de dirigintă să se joace cu ușa când stătea la bârfă cu o altă profesoară în timpul orelor. În toată ora în care am stat fără profesor în clasă a fost o liniște de mormânt până la sfârșit când din greșeală Coman zis și Dementu' care stătea la două bănci mai în spate ( a cărei singură rațiune de a veni la scoală era de a face hărmălaie ) și-a dat seama că ușa nu o mișcă diriginta așa cum credeam toți ci curentul de aer care se forma între ușa întredeschisă și geamul pe care Șarlahoms îl mișca cu o discreție de detectiv. Suna deja de recreație când din spate i-am auzit glasul inconfundabil al ,,dementului,, : ,,vâlililililei dacă nu ti fărâm mutule...ne-ai făcu' de-am stat dijaba-m-banca di ni s-o blocat șâra schinării...,, Și bine-nțeles că a început încăierarea între ,,dementu',, și...pe atunci ,,mutu',, că așa i se zicea până atunci lui Șarlahoms. Încăierările cu...detectivu' preferabil erau de evitat căci avea un stil de bătaie nu știu cum să-l numesc...,,pasiv-activ,, pentru că el niciodată nu iniția o bătaie dar dacă-l loveai era imposibil să nu ți-o dea înapoi imediat așa că iți dădea atâtea câte îi dădeai. Eu personal într-o astfel de bătaie cu el am învățat ce înseamnă...infinitul sau mai bine zis...nesfârșitul pentru că nu se mai termina bătaia noastră ci ne pocneam pe rând nelimitat până când am obosit. Ei ! Șarlahoms stă acum sub pom la umbră. Oile cine știe pe unde îi hoinăresc în timp ce el își trimite sol la mândra lui o...mămăruță care de-atâta foială și amețeală-ntre palmele lui în loc să zboare înspre...,,poieniță la mândruță,, i-a intrat într-o nară. Până la urmă a scos-o jumate pe nas cu un băț și jumate scuipând-o că-i intrase adânc până-n gât.

Postrevoluţionară

      După ce s-a intonat polifonic şi sacadat -timp îndelungat- cunoscutul imn ,,iată acum e clipa, bisturiele sunt cu noi !,, nu a mai rămas timp decât pentru recitalul ultimei părţi a prohodului. Era spre seara unei dimineţi cu totul ... normale. Sângele curs s-a scurs cu bine printre denivelările lacrimilor stătătoare. A ! Uitasem să precizez că ieri la 2 şi 14 minute ora locală a avut loc în faţa sediului universităţii de cosmetică culturală o ... revoluţie de-un bej catifelat. Principalele puncte de pe ordinea de zi a acesteia au fost stabilirea în linii mari a unei noi anatomii colective apoi dihotomia vederii în oglinda veşnic retrovizoare şi  în ultimul rând diferenţa capitală între cricăitul greieresc şi buhăitul bufniţelor.  Ultimul punct n-a fost niciodată soluţionat căci ambele limbi sunt încă în circulaţie. După un timp tăcerea  -care asistase şi ea emoţionată într-un colţ special amenajat neinvitaţilor- şi-a spus cuvântul.  Ea şi-a făcut loc cu o relativă dificultate la amvonul noilor doctrine ale urletelor şi fluierăturilor entuziast-viscerale care se mişcau subcutanat şi precis. Spre deosebire de nedumerirea atavică şi nevertebrată  -al cărui discurs era mai mult filozofico-populist-  tăcerea a pus punctul pe i punct care fusese multă vreme neglijat până la pierdere  -nu doar din vedere-  din pricina suprafeţei lui ... nedefinite. În dimineaţa ce-a urmat acestei cumetrii spiritual-revoluţionare s-a şi văzut rezultatul intelectualei vărsări de sânge : o nouă epidermă liposuctionată perfect.  Nivelarea catifelată a fost acceptată în grabă ca o nouă cultură... libidinoasă. Pe suprafaţa uniformizată a noii epiderme unghiile dezorientate îşi bâjbâiau întinderea în direcţia greşită. Sărmanele ! -mi-am spus- asta se-ntâmplă pentru că vechiul regim predominant-celulitic şi totalitar nu a apucat să predice până la capăt ,,Estetica - sensuri şi limite,,. Revoluţionarii aflaţi în trecere prin faţa universităţii cu pricina au recurs -în stil ,,papagal,,- la sloganul ,,jos celulita !,,. Epiderma postrevoluţionară prin noua cultură a nivelării colective a scăpat chiar şi de amprentele personalizate. Astfel fără amprente digitale s-a dat drumul la libera orgie a bâjbâirii lascive a feselor aproapelui.

Dizertațiile încolăcitului.

Dragii mei - le spuse Eliza copiilor ei în timpul mesei de prânz - mi-au rămas ici în suflet cuvintele pline de har ale părintelui Darie.Am zis eu că ăsta-i om mare cu carte și cu har că altfel n-ar fi putut să zică toate minunățiile alea. Ce să mai vorbim... astea-s slujbe care le ține ăstia bătrânii nu ăi tineri care vine de pe băncile școlii și nu știe ce e aia greutatea vieții.Părintele Darie a zis așa : ,,fiilor nu cei ce zice toată ziua doamne doamne or să intre în Împărăția Cerurilor ci aceia care simte nevoile săracului care n-are ce ai tu,, Dar bine că n-o zis-o așa cum v-o zic io acu'. S-a uitat așa țintă la noi de-ncremenisem toți și nu se mai auzea nici musca și deodată parcă cu vocea unui arhanghel a strigat ,, eheei !,, și după asta o-nceput a zice și-a drege de-și dădea babele ghionturi și șoșoteau zicând că popa Darie tre' să iasă la pensie c-o-nnebunit și nu mai respectă canoanele slujbelor. Da' mie una mi-o plăcut și mi-o mers la inima. Mai zicea popa cică ,, unii face pomene cu fast din ăla care s-arate lumii că cine sunt ei și adună la mesele lor mai mult pe cei de-ai familiei lor și astfel binefacerea lor capătă răsplată aici pe pământ când și ei sunt invitați la mesele lor de pomană și astfel își pierd răsplată cea din ceruri.Păi ce-i asta ? Tre' să mergem mai departe fiilor - zicea popa - si să aducem la masa noastră pe săracul care e sărac și care n-are de unde-ți da înapoi ce i-ai dat de pomană. Ba mai mult dacă vreți fiii mei și credincioși iubiți ai Domnului să ne gândim că săracul pe care-l vede ochii tăi și ochii lui te vede pe tine când îl așezi la masă și când s-o saturat iți zice bogdaproste și asta e tot un fel de răsplată pe care-o primim aici pe pământ și nu în Ceruri. Așa că pe toate astea să nu le lăsăm nefăcute dar să mergem mai departe si să dăm săracului pe care nu-l vede ochii noștri și ochii lui nu ne vede pe noi ca să ne mulțumească,, - și după ce-o tăcut lung da' lung de tot de credeam că n-o să mai zică nimic c-o uitat ce are de zis pentru că-i bătrân și ramolit saracu' a început iar să ne zică - ,, știți cum puteți să-i dați un blid de mâncare săracului care nu te vede și care nu poa' să-ți mulțumească ?,, - Toți tăceau. Io mă gândeam că saracu' care nu mă vede e ăl' mort cum e Iorgu că lui i-am făcut az' pomană de pastele blajinilor da'... nu-i așa că io zic că i-am dat chipurile lu' Iorgu toate bunătățile alea de colaci da'...i-am încolăcit tot pe sărăcii care stau printre morminte și-așteaptă cu ochii beliți să vadă de unde le mai vine ceva. Și-n timp ce mă gândeam io ca proastă și nu știam care-i saracu' care nu mă vede începu popa să ne zică mai mult șoptit - ,,voi când v-așezați la masă și când vă scurmă foamea prin măruntaie nu-i așa că vă înfigeți cu lingura-n blid ca s-ă-nghititi bucatele ? Da așa faceți și nu-i rău că așa o lăsat bunul Dumnezeu să mai trecem din când în când și pe la iesle. Ce vreau însă să vă zic este că e bine totuși ca măcar o dată pe lună să faceți așa : după ce te-ai închinat când să-nfigi lingura... oprește-te brusc și n-o înfige ci las-o pe masă și să vezi cum toată firea ta se răscoală împotrivă ta și te zgâlțâie pe dinăuntru certându-te ca pe un nebun căci e cu adevărat o nebunie să nu-i dai de mâncare când iți cere. Dar tu să rabzi liniștit și să nu te iei după zgalțâirile firii ci în taina sufletului tău acolo unde nici un ochi nu pătrunde și nicio gură nu-ți aduce mulțumiri acolo unde pe nimeni nu-l încolăcești cu datoria de a-ți zice bogdaproste să spui : pentru numele sfânt al lui Dumnezeu rup de bunăvoie de la gura mea porția mea de mâncare pe care Tu Doamne mi-ai binecuvântat-o mi-ai dat-o și sunt gata să o dau oricărui sărac din lume și apoi să te scoli de la masă mulțumindu-i lui Dumnezeu ca și cum ai mâncat de te-ai saturat...da' tu n-ai mâncat ci ai făcut altceva mai mare ai biruit adică te-ai biruit pe tine însuți dăruind prin rupere de la gura ta și asta în mare taină căci nu blidul de carne se urcă la Cerurile lui Dumnezeu ci învingerea ta personală în numele Celui Preasfânt.,, - Așa ne-a zis copiii mei popa Darie azi la cimitir când împărțeam pomana tatălui vostru Iorgu. Apoi Eliza se uită la fiecare dintre ei. Copiii toți care mai de care o întrebau pe mama lor fel și fel de întrebări despre toate acestea numai Iani cel mai plăpând dintre ei nu spunea nimic. Stătea nemișcat cu capul plecat și cu privirea în blid. Mama cu o singură mișcare de mână ca-ntr-un dans de saltimbanc îi goni o viespe care stătea pe marginea farfuriei lui și bea din supă. Ce e Ienica mamă te simți rău ? - Nu mamă doar îmi așteptam rândul la supă.

Teluric ? - Telurico ?

Când bunica mi-a zis ,,Dumnezeu e mare,, mi-am înălţat mâna căutându-L pe Dumnezeu dar nu L-am putut ajunge. Mai târziu mama mi-a legat un dumnezeu la gât pe care  -harjonindu-mă-  l-am pierdut. Într-o altă zi mă jucam cu furnicuţe când Dumnezeu a venit la mine. Era uite-aşa mărunţel. M-a luat de mână şi ne-am plimbat. Toate gazuliţele îl salutau. Se cunoşteau. De-atunci nu mi-am mai înălţat mâinile către ceruri şi nici nu mi-am mai legat dumnezei la gât. De-atunci Dumnezeu se joaca impreuna cu mine.

                                                                   ................

Cuando mi abuela me dijo ,, El Dios es grande,, alze la mano en busqueda del Dios pero no lo encuentre. Mas tarde mi madre me ato un dios al cuello al cual  -jugandome- lo perdi. Otro dia estaba tranquilamente jugando con las hormiguitas cuando El Dios se me acerco. Era muy pequenito. Me cogio la mano y paseamos juntos. Todos los bichos le saludaban. Se conocian. Desde entonces ya no me alzo las manos hacia los cielos tampoco me ato al cuello dioses. Desde entonces El Dios se juega junto con migo.

Comunicare

   Şerpoaica se plimba fericită prin grădina raiului când a venit la ea omul ca s-o ispitească. Omul era cea mai deşteaptă fiinţă care se mişca pe pământ şi cea mai iscusită în rostirea cuvintelor. Şerpoaica a refuzat invitaţia omului dar pentru că i-ar fi plăcut totuşi să mănânce din fructul oprit s-a dus la soţul ei să-i ceară părerea. Şarpelui -soţul şerpoaicei- nu i-au trebuit … cuvinte ca să-nţeleagă dorinţa consoartei lui şi atunci i-a spus acesteia doar atât ,, ssssssssssss(t) !,,. Şerpoaica a…gustat mesajul şi asta fără ca soţul ei să-şi pună -ca oamenii- degetul la gură. Astfel nu s-a mâncat din pomul cunoaşterii binelui şi râului deşteptăciunea nu le-a umplut gura de cuvinte iar şarpele cu şerpoaica lui nu numai că trăiesc fericiţi dar continuă să se guste unul pe altul când comunică. 

De ce sub Soare...? - Porque bajo el Sol...?

Poate că Soarele nu-i decât o umbră discretă ascunsă stângaci printre fibrele oricărei întocmiri luminate lăuntric. Astfel fizionomia e una din interpretările solare ale lumii. De ce -spre exemplu- sub Soare înălţarea trebuie să fie zburată şi mai ales cu pene înfipte adânc în sânge? Uite şoimul acesta din spatele mugurilor ne înaripaţi îşi predică gâfâind filozofia ne împlinirii. Nereuşita înălţărilor milenare l-a convins să-şi crească în cioc chiar şi penele altei întocmiri amăgite de aceeaşi dogmă a fâlfâirii degeaba. Sub Soare toate înălţările se numesc la fel : ,,iat-o !,,. O intonaţie magică. Când predicatorii marketingului decolării pronunţă această formulă concretă a convingerii atunci -brusc- oricărui ochi i se face ruşine de umbra lui şi drag de văz-duhul care niciodată n-a găzduit până la capăt înălţarea. Dacă bieţii ochi ar citi printre gene tainele cromozomiale ale căderii ar pricepe că orice trudă vâslită spre... ,,înalt,, e o repetare indiscretă a neputinţei. ,,Zburaţi înălţarea !,, ,,zburaţi înălţarea spre Soare şi umbrele nu vor mai fi !,, exclamă idolatru tribunii din înaltele loje academice protejate ermetic de-o aroganţă civilizată . Dar eu mă uit şi -din fericire divină-  reuşesc să văd că între mine şi şoimul ce-şi gâfâie amăgirea ca o trădare ascunsă-ntre pene stau mugurii aceştia ne înaripaţi. ,,Uite!,,-îmi spun şoptit- cât de înaltă-i ivirea lor pe ramuri şi cât de departe li-i pierdută umbra ! Apoi frunzele se nasc şi ele la-nălţime într-un ,,zbor,, ne-nsângerat. Infrunzirea  -mă întreb-  să fie oare o altfel de bătaie din aripi ? După toate jocurile ludice ale verii şi după toate dansurile acrobate şi iniţiatice frunzele în sfârşit îşi iau şi ele ,,zborul,, dar nu spre înalt. Oare sub Soare doar ,,înaltul,, merită... călătorit ? Frunzele lasă-n urmă lor ,,înaltul,, şi ,,zborul,, când îşi vizitează izvorul facerii lor. Ochii -aceste bulbucate amăgiri fizionomice ale Soarelui- declară patetic zborul frunzelor ca fiind ... cădere şi apoi se-amuză. Dar înălţarea stă oare-n sudoarea aripii care pictează-n zare zbor obosit? Şi ce este căderea câtă vreme lasă-n susul venirii sale o înălţare himerică? În această lumea solară doar de-o dimineaţă si-o seară frunzele ...nu cad. A cădea e-un mit nihilist. Frunzele -în pictura minimalistă a călătoriei lor- reprezintă nu zburul înălţării ci moartea acesteia. Frunzele murind se mută de pe ramurile agăţate bezmetic într-o lumină doar sclipitoare pe alte ramuri înşurubate temeinic într-un întuneric mult mai exact în care putrezirea e doar taina unei noi iviri deja înălţate.

Da ! Soarele e doar o umbră discretă şi universal-rătăcită ascunsă stângaci printre fibrele întocmirilor luminate lăuntric. Fizionomia înălţării fâlfâite e doar una din helio-interpretările acestei sărmane lumi gata să apună. Se apropie noaptea lumii cand Soarele un va mai putea arata cu sclipirile sale inaltul atat de amagitor


Quiza el Sol es una sombra discreta escondida entre las fibras de cualquier ser iluminado por dentro de modo que la fisonomía es una de las interpretaciones solares de la realidad. Porque -por ejemplo- bajo el Sol  la ascencion se debe volar y mas con plumas clavadas en la sangre? He aquí el halcón detrás de los brotes de cerezo jadeando predica su filosofía de la insatisfacción. El fracaso milenario de la ascencion volado lo ha convencido incluso criarse en su proprio pico las plumas del otro ser engañado de la misma filosofía del aletear en vano. Bajo el Sol toda ascencion se llama igual ,,he aquí!,,. Una intonacion mágica. Cuando los predicadores del mercado del despegue pronuncian esta intonacion mágica de la convicción -bruscamente-  cualquier ojo siente vergüenza por su propia sombra y  cariño por las alturas que nunca han podido alojar hasta el final la ascencion. Si los pobres ojos hubiesen leído entre los genes los misterios cromosomiales de la caída hubieran sabido que cualquier esfuerzo aleteado hacia las alturas no es mas que una repetición indiscreta del engaño. ,,Volad la ascencion! Volad la ascencion hacia el Sol y las sombras dejaran de existir!,, exclaman de forma idolatra  los predicadores  desde sus logias academicas protegidas herméticamente por la arrogancia civilizada. Pero yo miro y por suerte divina consigo ver que entre yo y el halcón que se jadea su propio engaño como una traición escondida entre las plumas de sus alas están estos brotes verdes de cerezo. Mira!  -me digo a mi mismo-  coan de alta es la emergencia de estos brotes y que lejo están perdidas susu sombras!  Es mas las hojas nacen de estos brotes directamente en  las alturas sin ningún vuelo ensangrientado.  O quizá las hojas son otro tipo de volar otra clase de aletear? Tras todos los juegos lúdicos del verano y tras toda la acrobacia iniciadora las hojas por fin empiezan ,,el vuelo,, pero no hacia las alturas. Bajo el Sol solo las alturas merecen viajadas? Las hojas dejan atrás las alturas coando visitan la fuente de su creación. Los ojos  -estos salientes engaños fisonómicos del Sol-  declaran patéticamente el vuelo de las hojas  ,,caída,, y luego se burlan. Pero la ascencion esta en el sudor del ala que pintan en ele aire un vuelo cansado? O en la pura mirada que ve la ascencion? Y que es la caída mientras deja en  ,,el arriba,, de su venida una ascencion quimerica? En este mundo que solo dura una mañana y una tarde las hojas no caen. Caer es un mito nihilista. Las hojas  -en la pictura minimalista de su viaje-  representa no el vuelo de la ascencion sino la muerte de la misma. Las hojas muriendo se mudan de las ramas colgadas caóticamente en una luz que solo brilla en las otras ramas (raises) atornilladas completamente en una oscuridad mucho mas concreta en la cual la putrefacción no es mas que el misterio de una nueva  emergencia ya ascendida (los brotes).

El  Sol no es mas que una sombra brillante y discreta en la deriva universal  escondida temporalmente entre las fibras de los seres iluminados por dentro. La fisonomía de la ascencion atormentada no es mas que una de las helio-interpretaciones de este mundo a punto de ponerse. Se acerca la noche coando el Sol ya no podra mostrar mas las alturas engañadoras.