Akka -povestea unui surâs nepământean.

Întâmplare reală

Akka e una din cele mai simple pronunțări. Am memorat acest nume, încă de la prima întâlnire. Era dimineața unei zile obișnuite de lucru,  când șeful mi-a prezentat toți colegii de atelier. În timp mi-am dat seama că Akka Aziz Halhauahdan era un tip însingurat. Toate cuvintele, chiar și gânguririle tăcerii lui, și le intona, în spaniolă, corect doar la infinitiv. I-a venit greu, imens de greu, să se-adapteze, din mers, la o lume creștină cu o limbă și obiceiuri stranii pentru el. Acasă, în Maroc, lăsase lumea lui coranică, 6 frați mai mici decât el și o mamă oloagă. Îi facea o mare plăcere să-mi spună mereu că tatăl lui e patronul unui atelier de sudură în sat, iar frații lui, toți minori, sunt premianți la școală. Abia mult mai târziu, văzându-i niște poze pe care le uitase pe bancul de lucru, mi-am dat seama de adevăratul stadiul deplorabil, în care locuiau frații lui într-un cătun insalubru de la periferia Rabatului. Atunci s-a-nroșit la față și mi-a povestit totul, chiar și despre tatăl lui care a murit cu trei ani în urmă, în circumstanțe stranii, fără să știe nimeni de ce. Un accentuat complex de inferioritate îl făcea să fie când necomunicativ, când agresiv și impunător. Trăia tot timpul atmosfera unei răfuieli interioare, din care reușea să scape, când și când, câte un bombănit în arabă. Cu Akka nu putea nimeni să lucreze în armonie. Trebuia mereu să se iște ori ceartă, ori un accident din cauza neatenției. Odată s-a lovit peste degete cu ciocanul. Reacția lui la aceasta, a fost ciudată pentru mine. Nu a schițat nici o grimasă măcar. Nu s-a văitat așa cum aș fi făcut-o eu sau altul. Cu mâna plină de sângele, care i se împrăștiase până la cot, s-a îndreptat către cea mai apropiată trusă medicală agățată de perete. A deschis-o-n viteză cu niște gesturi exacte, ca ale unui soldat instruit, folosind atât degetele zdrobite, cât și coatele și dosurile palmelor. Într-un minut mâna lui era deja sterilizată și îmbandajată. 
....
L-am vizitat acasă, într-o duminică. Eram vecini. El avea o casă închiriată, în care locuia singur într-o dezordine înspăimântătoare. Mi-a arătat gagica lui (o poză mică și murdară de păcură, unde se vedea o fetiță stând în picioare). Avea doar treisprezece ani, pe când el ...34. Stupoarea pe care-o experimentam în fața acestei știri nefirești, mi-o trăda privirea uluită. Nu m-a lăsat pre mult să mă zbat în nedumerire. A mai trecut prin asemenea împrejurări și cu alte personae cărora le-a povestit asta și care au reacționat la fel ca mie. Pentru el era un prilej de mândrie, nu numai să aibă o gagică minoră, dar mai ales s-o spună colegilor creștini. Îi plăcea să le vadă reacția și să radă de naivitatea lor. 
-La noi așa este -mi-a spus el c-o voce arogantă. Cele mai frumose fete sunt cele minore și asteaa …știu s-o facă, mai ceva decât alea bătrâne. Dacă vrei, îți fac rost și ție de una, când o să mergi cu mine în Maroc. 
Îmi spunea asta, pentru că apucasem să-i promit, într-o altă împrejurare, că o să-i vizitez țara și satul natal. I-am adus aminte că sunt însurat și că nu-mi trebuie ... gagică. 
.... 
Trecuseră deja trei ani de când ne cunoșteam, sau …cel puțin așa credeam. Era într-o seară. Timpul și problemele nu mi-au mai permis să fac duș la sfârșitul programului, ca de obicei, împreună cu ceilalți colegi. Coboram grăbit cele douăzeci de trepte ale unei scări care ducea către ieșirea din imensa hală unde lucram împreună ca sudori. Când mi-am ridicat privirea, l-am văzut pe Akka cocoțat pe o chiuvetă, unde ne degresam mâinile înainte de a ne urca la vestiare. L-am surprins exact în ultimul momento, în care trebuia să-și dea drumul în gol. Înainte de a o face, văzându-mă, a strigat către mine c-o voce plină de voioșie ,,hasata la vista Nicolas!,,. Apoi a sărit de la înălțimea aceea de aproape un metru. Totul s-antâmplat așa de repede încât mintea mea n-a reușit să proceseze toate detaliile pe care ochii le vedeau. Totul părea fără sens, ireal și totși…era acolo. Am văzut un corp de vreo 80 de kg, care în cădere era aproape să-și zmulgă capul dintre umeri. Am auzit un ,,hâââ!,, sugrumat. În clipa aia n-am mai știut să respir, ci doar să transpir din abundență, chiar și-n palme. Pentru că sfoara pe care și-o legase de gât, n-a rezistat la greutatea lui, s-a rupt. Pe tavan, în urma lui, a rămas o bucățică din aceasta, atârnând ca ceva ireal și totuși vizibil. El s-a îndreptat furios către ieșire, bombănind și zmulgânduși lațul înfășurat după gât ca o cravată. ,,Que mierda de cuerda! ,, spunea în spaniolă, semn că nu-i reușise planul. Am alergat pe scări înapoi, să le dau de știre celorlalți colegi, de nenorocirea la care tocmai asistasem. Toți s-au arătat puțin interesați de tot ceea ce le povesteam. 
-Akka e-un nebun! La căcat cu el! Un marocan mai puțin …mi-au spus unii. 
Multe zile și nopți, n-am avut liniște sufletească, nici somn. Îmi suna straniu salutul lui așa de firesc într-o împrejurare atât de nefirească, chiar îngrozitoare. Și …surâsul acela drăguț al lui, înainte de a se arunca în gol cu lațul de gât …Surâsul acela era… nepământean.