Era o zi ploioasă și cum nu puteam să mă duc nicăieri am decis să fac ordine prin camera unde e calculatorul.Cei de la ocolul silvic îmi cer să păstrez curățenia și igiena în canton. Mâinile îmi erau amorțite și palmele transpirate. Plutea parcă peste tot prin pădure și în cameră ceața. Ștergeam tastele calculatorului când am văzut că de pe ecran se scurgea o etichetă http://www.pădurea.com pe care-o scrisesem eu mai demult când i-am arătat mamei pădurea în care-mi desfășor activitatea. Numai ce-o lipisem înapoi într-un colț al ecranului și ceața care până atunci stătea liniștită a început să se rotească și să mă amețească până mi-am pierdut cunoștința. Era seară când mi-am revenit dar cred că nu detot căci nu știu ce se întâmpla. Nu mai eram în camera mea de la canton ci în mijlocul pădurii exact în locul în care mamei i-a plăcut foarte mult peisajul și am făcut cele mai multe poze. Locul se numește Dambu' miresei. E o stancă foarte înaltă de pe care se zice că s-au aruncat în gol o fată împreună cu iubitul ei chiar în ziua nunții acesteia căci părinții o sileau să se mărite cu unul pe care nu-l iubea. Povestea asta am auzit-o și prin alte părți chia și în alte țări. E-o vrăjeală comună tuturor popoarelor. Amețit și nedumerit mă uitam în toate părțile să văd drumul pe care ajunsesem acolo dar nu-l găseam. Soarele se scursese ușor printre ramurile brazilor și nu mai rămăsese decât o culoare roșiatică. Ceața care era și în camera mea de la canton stătea acum departe de mine doar prin misterioase văgăuni. Eu cred că ceața purta toată vina rătăcirii mele. Cred că era un fenomen supranatural din acela de care se tot vorbește în ultima vreme la televizor și prin ziare. Genunchii erau așa de moi că abia puteam să mă mențin pe picioare și palmele ... ce curios ! Palmele erau și mai amorțite ca atunci când încă eram în canton și făceam ordine. Ceva din mine o formă de curiozitate pe care n-o mai simțisem din copilărie mă împingea către vârful acestei stânci uriașe. Era o dorință arzătoare de a privi din vârful stâncii adâncul prăpastiei și să simt cam ce-ar fi simțit cei doi care s-au sinucis. Nu mă puteam înțelege căci deși un-mi plăcea să fiu pe-acolo totuși doream să înaintez. Brazii mă zgâriau cu crengile lor pe jumătate uscate și bolovanii îmi făceau mersul greoi. Alunecam și din genunchi îmi curgea sânge dar nu simțeam nicio durere doar dorința de a urca. Obosit și cu respirația aproape șuerând mi-am pierdut din nou cunoștința și când m-am trezit eram lungit lângă un trunchi de copac uriaș și putred. Acest copac îl cunoșteam de când mă certasem cu șeful ocolului silvic pentru că mă silea să-l însemn pentru taiere. Eu ziceam că nu se poate că-i trecut pe harta teritorială a muntelui și că-i păcat să dispară dar el a câștigat căci era la mijloc un deputat care venea des pe-acolo la vânătoare. Copacul a fost tăiat și trunchiul a fost luat cu elicopterul armatei căci nu se putea intră cu niciun vehicul terestru. Dar acum în timpul acestei stranii pribegii m-am trezit lângă acest trunchi prăbușit și putred de parcă m-ar fi prins în brațe când am leșinat. Nu mai era decât coaja lui prin care m-am uitat ca printr-o fereastră a unei case părăsite și am văzut dincolo de el o peșteră luminată. Curios m-am îndreptat către ea cu ultimele puteri. Când am ajuns în gura peșterii nu mi-a venit să cred ceea ce vedeam. M-am așezat pe un bolovan mi-am tras răsuflarea căci credeam că din cauza insuficienței respiratorii am vedenii. Era ... Luna cea care strălucea și făcea lumină în întunericul peșterii dar nu de pe cer ci din fundul acesteia. Am simțit atunci nu numai în suflet dar în toate oasele și în carne cum frica îmi slăbea orice încheietură. După o vreme m-am apropiat de ea acolo în fundul peșterii unde era mai cald. Luna nu era un pământ înfricoșător pustiu și rece așa cum mi-o imaginam când mă uitam la ea pe cer și nici un rotund strălucitor ci o....fată tânără îmbrăcată-n mireasă. Era blândă frumoasă și albă. Mi-a zis fără să deschidă gura ,,te-aștept de multă vreme,, apoi m-a luat de mână și m-a dus sus pe vârful stâncii de unde se aruncaseră cei doi iubiți. Acolo uitându-se către mine mi-a zis din nou ,,știu că tu-ți dorești să vezi și să simți ce-am simțit eu când m-am sinucis....pentru tine. Acum ia-ți adio de la mama ta apoi hai să fugim departe să strălucim împreună și să nu ne mai despărțim !,, Nici nu mă dezmeticisem bine și deja eram foarte sus strălucind împreună și vedeam de la acea amețitoare înălțime fiecare ochi ai celor care erau pe pământ și ne priveau.In timpul plutirii fericite ce părea eternă ea s-a întors brusc către mine cu ochii holbați și mi-a strigat : ,,trebuie s-o părăsești pe mama ta si să rămâi cu mine căci te iubesc,, Atunci m-am speriat mi-am dat drumul din mana ei și am început să cad către fundul prăpastiei de care mă temeam și pe care aș fi vrut doar să-l văd nu să-i simt colții dureroși. În cădere mă zdrobeam de stânci dar nu mă durea nimic. Auzeam ,,bum - bum ! bum - bum !,, după care s-a făcut liniște și un piuit lung m-a trezit cu adevărat. Eram în salonul de spital unde mama era internată cu probleme cardio-respiratorii. Stăteam cu capul pe pieptul mamei care … atunci murise. Câteva persoane îmbrăcate în alb se mișcau repede pe lângă noi încercând să o reanime dar...mama se duse. M-am uitat la ea și printre lacrimi am văzut că mama semăna foarte tare cu luna care mă luase de mână în visul pe care-l avusesem. Mi se muiase genunchii și m-am așezat pe un scaun lângă fereastră să pot respira mai bine și am văzut că afară încă mai persista ceața aceea care mă rătăcise din camera mea de la canton și mâinile ... da mâinile încă îmi erau amorțite și transpirate....
No hay comentarios:
Publicar un comentario