Extraterestrul

 - Dom' doctor eu n-am nimic la cap credeți-mă ! Nu mă doare nimic.

 - Gligule lasă-mă să te ajut ! Eu sunt medicul responsabil cu sănătatea ta d-aia iau salariu.

 - Eu știu că sunteți medicul meu dar trebuie să mă credeți pe mine și nu pe mama. Nu-i așa mamă

 Mama e un pic cam fricoasă și d-aia m-a adus aici la dumneata dar eu sunt bine. Biiine.

 - Măi Gligule dac-ar povesti doar mamă-ta aș putea zice că se-nșeală dar... tot satul zice despre tine același lucru. De ce-ți zic toți Gligucăscagură ? Asta-i porecla care ți-au dat-o oamenii care-ți văd betesugul pentru care mamă-ta te-a adus aici. Uite povestește-mi de exemplu ce ți s-a-ntamplat ultima data cu...extraterestrul.

 - A ! Eram sigur. Dom' doctor...ce să mai...mamă pe matale ce naiba te-a apucat să ... ? Dom' doctor eu nu sunt nebun. Dumneata așa mă crezi că-s dus cu sorcova ? Extraterestrul...extraterestrul era o invenție la mișto pentru ăia care râdeau de mine.

 - Bine eu îmi imaginez că totul a fost o invenție dar ce mă interesează pe mine ca medic este cu totul altceva Gligule. Ce vreau eu să aflu este de ce ți se-ntampla ție episoadele alea de...zic unii că ai epilepsie alții că ești gata să mori ?

 - Dom' doctor eu am povestit tuturor chestia asta zicându-le să nu se sperie că eu în momentele alea nu fac altceva decât să mă odihnesc. Când cu extra...terestrul tot așa a fost. Practic mă odihneam.

 - Dar de ce nu auzi când te strigă oamenii de răspunzi la a treia sau a patra chemare și aia cu voce tare și atunci tresari de parcă ai fi dormit în timp ce ești cu ochii țintă la oameni ? Ce ți se-ntamplă ? Ce vezi ? Ce auzi ?

 Un timp Gligore tăcu scărpinându-se la ceafă. Nu știa cum să-i răspundă doctorului la acest lucru. În timpul vieții a fost întrebat de multe ori despre aceste stări ale sale iar în ciuda tuturor explicațiilor pe care le dădea nu era înțeles de nimeni dimpotrivă batjocorit.În cele din urmă se hotărâ să-i explice doctorului cum s-a întâmplat ultimul episod cu...extraterestrul.

 - Uitați cum a fost : eu stăteam la umbra unui copac că era soare și nu-l suportam. Ceilalți oameni care erau la coasă cu mine se așezaseră și ei care pe unde apucaseră să se odihnească. Lângă mine chiar în față mea erau doi oameni care își schimbau părerile. Unul din ei era mut și cum nu putea să vorbească dădea din mâini foarte mult și scotea din gât niște sunete ciudate care nu sunt ca ale noastre cei care putem vorbi.

 Auzeam frecvent ,,iuiulo,, ,,matass,, și uneori ,,hal-lal-l,, și sunetele astea m-au făcut să mă uit la el cu o atenție foarte mare. Și... dom' doctor aici este chestia asta pe care n-o înțeleg oamenii care mă înconjoară - eu când sunt foarte atent aproape că nu mai văd nimic altceva decât lucrul la care mă uit. La început am văzut un om ca toți ceilalți dar în timp ce mutul începuse să dea din mâini și să scoată sunete pe care nu le puteam înțelege n-am mai putut să fiu atent și la alte lucruri care erau în jurul meu.

- Oamenii zic că ai stat nemișcat privindu-l pe mut cam două ore.

- Era o oră de masă și toți stăteam tolăniți pe iarbă nemișcați.

- Dar ce zici de șarpele care a trecut peste tine și nu l-ai simțit că așa zic oamenii...?

 Gligore simțea că îi transpiră palmele fruntea spatele. Știa că discuția va ajunge la un anumit punct unde el nu va mai putea să eschiveze și totuși nu-i venea să vorbească despre starea aceea care punea stăpânire pe el în momente ca acelea. Prefera mai degrabă să-l considere nebun și să-i dea un pumn de pastile decât să facă efortul de a explica ceea ce explicase de nenumărate ori altora fără nici un rezultat.

 - Dom' doctor dumneata când auzi sunete ca ale mutului nu rămâi așa... răvășit ?

 - Nu. Eu am un cumnat care e mut și când vrea să vorbească cu mine îmi caută fața și când e sigur că-l văd începe să dea din mâini iar eu cum deja i-am învățat limbajul nu fac decât să i-l descifrez și să-i răspund.

 - Aici e problema dom' doctor : când mutul nu vorbea eu îl vedeam ca pe un mut oarecare dar când a început să-și agite mâinile și să scoată sunete treptat am încetat să-l mai văd. Am început să văd în el altceva decât un mut exprimându-se. N-am mai putut fi atent la el ci undeva...dincolo de el că nu pot să va explic. El nu mai era...mintea mea îl prăpădise îl făcuse să nu mai fie ceea ce era înainte de a se mișcă. Totul încremenise în jur doar el se mișca în ochii mei dar...nu mai era el căci mintea nu-l mai recunoștea. În momente ca astea încerc să mă prind de numele lui rostindu-l repetat dar nu fac decât să-l înstrăinez mai mult și el...se duce  în locul  lui rămâne o făptură care mă atrage din ce  in ce  mai mult. Il privesc din ce în ce mai atent și uimit.

 Aud ...,,iuiulo,, ,,matass,,  văd mâini agitându-se ritmic  îndoindu-se de la cot uneori de la umăr și cel mai des de la încheieturile degetelor. Nu-l  pot ține mult  în ochi dom' doctor că ...  se ...duce și eu rămăn cu... altcineva acolo pe care nu-l cunosc. De fapt nici nu e o ființă ci doar mișcări  sunete care vor să comunice cu mine de aceea folosesc mâinile ăstuia gâtlejul lui. In timpul ăsta eu mă odihnesc profund. Iar când m-au strigat oamenii până la  urmă i-am auzit și pentru că își băteau joc de mine întrebându-mă ce am văzut de-am rămas așa încremenit eu le-am răspuns simplu : un extraterestru ce puteam să le zic ?

 -  Da uite care-i treaba tanti Safta  ! Băiatul dumitale trebuie  să stea un timp aici la noi la spital sub îngrijirea noastră. Noi o să-i dăm  medicamentele de care are nevoie pentru a depăși starea.  Iar când o să ieși din spital Gligule să te ferești de Soare și să nu neglijezi tratamentul pe care o să-l primești !

 -  Da dom' doctor o să mă feresc de Soare  și-o să iau pastilele pe care mi le dați numai spuneți-mi când trebuie să le iau și dacă trebuie să le iau pe stomacul gol sau după ce mănânc?

Madrid -15 Mai 2011 Cum se poate ,,strange de beregata,, mitul puterii.

 Prima parte. Cum se poate construi cu puţine materiale un mit. (Atenţie ! N-am zis durabil ci doar...un mit)

 Se ia o grămadă de inşi şi se amestecă bine pană la ameţire şi pierderea identităţii proprii. Apoi se adaugă o singură limbă pentru obţinerea unei inţelegeri omogene. Când totul este gata se presară peste acest aluat cateva cuvinte instigatoare şi ... mitul este gata. (A se consuma cald).

Exact această reţetă s-a folosit nu demult cand voinicii acestei lumi s-au adunat şi s-au sfătuit asupra modelării reliefului inconjurator. Era dimineaţă. Pofta de viaţă şi mai ales dorinţa de schimbare a arhitecturi monotone şi plictisitoare moştenite de la un regim celestial desuet i-au determinat să ia unele măsuri urgente. Atunci şi-au umflat cu toţii venele tâmplelor şi au decis. Pe la amiaz când au văzut că Cerul era total ,,întunecat,, de lumina solară au strigat ,,acum e momentul schimbării,, ascunzându-şi fiecare cu piciorul umbra imaginii sale sub talpă în ţărână. Astfel au pus bazele celei mai impunătoare îngrămădiri din bolovani şi var. Umbrele au stat cuminţi -acolo unde au fost invitate- până seara când maieştrii cocoţării ridicaseră deja un turn până în coasta cerului de sub Soare. Montau ultimile grinzi calcaroase ale acoperişului când deodată -din ...senin- au început să vorbească fiecare în altă limbă -una a nedumeririi constante- şi au început să se poreclească să se îmbrâncească şi mai târziu ...să se risipească. Apoi -în linişte una cate una- umbrele au ieşit de sub tălpile acestor genii făurari şi -ca nişte patrafire sfinte- li s-au agăţat de fizionomia minusculă şi tristă în vederea unei mărturisiri poliglote. Era noapte deja şi Soarele nu mai întuneca Cerul.

 A doua parte. ,,15 M.,, începutul sfârşitului unui ev al cocoţării imperialiste şi globalizaţioniste.

În dimineaţa zilei de 15 Mai 2011 magnaţii acestei lumi s-au trezit cu o durere puternică în piept în zona inimii. Aceştia -după obiceiul format de-a lungul vieţii de frica de moarte şi dragostea pentru îmbuibare- au consultat imediat ,,medicii de familie,, -specialişti în boli de inimă şi zăpăceli de cap. În spaima aceea groaznică pe care-au tras-o n-au mai ţinut cont de faptul  -semnificativ până atunci-  că unii ,,medici,, semnează atât diagnosticul cât şi reţeta cu mâna stângă sau dreapta. ,,Medicii,,  -băieţi buni dar mai ales ... şcoliţi până peste cap în academiile diversiunii-  s-au certat cât s-au certat între ei doar să facă impresia unei dezbateri profunde şi interesate care-şi merită banul după care au deliberat : ,,staţi liniştiţi că trece !,,. Magnaţii -aceste biete şi nevinovate fiinţe supuse constant la caznele huzurului-  s-au dus fiecare liniştite la locurile lor de recluziune şi suferinţă. Unii sărmanii s-au retras în amărâtele şi-ntunecatele lor castele în care doar cu gps-ul poţi găsi ieşirea alţii în iahturi pipernicite pierdute-n derivă prin cine ştie ce azimuturi oceanice locuinţe palustre în care nu încape decât o mică nuntă regală. În câteva zile durerea din piept s-a atenuat şi  -de bucurie-  fiecare magnat a mulţumit  -economic pe-ndesate-  ,,medicului,, sau. Magnaţii -sărmanii- nu vor uita toată viaţa lor această dimineaţă înspăimântătoare.

Lumea -sarmana ignoranta- crede ca ceea ce s-a intamplat in Spania in aceste zile nu este altceva decat o manifestatie ca oricare alta produsa de un partid sau de un sindicat dar...nu este asa. Ceea ce s-a intamplat este o manifestatie total independenta fata de tot ceea ce inseamna ...PUTERE : partide sindicate organizatii peste organizatii. Dovada stau sloganele de tipul ,,fara votul tau n-au nicio putere,,. Manifestarea e una a indignarii si constientizarii faptului ca tot raul din lume este produs de marii magnati si lojele lor secrete care nu au alt interes decat sa pastreze sau sa accentueze diferenta intre sarac si bogat adica sclavia. Miliardarii lumii nu fac decat sa-si schimbe din cand in cand doar culoarea politica pentru manipularea si zapacirea opiniei publice.

In dictionarul limbii spaniole exista un cuvant care nu are un corespondent concret in limba noastra : HOGAR.

Hogar in limba spaniloa inseamna intre multe altele : locul unde o persoana locuieste se simte fericita si ... in siguranta. Ce se intampla astazi in Spania si in toate tarile unde magnatii si entitatile financiere au sclavizat populatia ? Iata ce ! Mii sute de mii si chiar milioane de persoane isi pierd Hogar-ele (singurele locuri unde acestia -sarmanii- se simt fericiti si mai ales ... in siguranta). Ce fel de persoana este aceea care si-a pierdut pana si locul intimitatii si sigurantei sale. Magnatii si belferii acestei lumi dupa ce in secret in lojele lor ermetice de rahat au pus la cale distrugerea financiara a lumii in vederea reorganizarii intr-o alta ordine favorabila lor dupa ce au distrus demnitatea tuturor bietilor oameni luandu-le posibilitatea de a munci si castiga existenta intr-un mod cinstit acum vin si-i scot chiar si din ultimul lor refugiu al demnitatii si sigurantei.

Iata sclavia lumii !

Iata motivul care a scos in strada zeci de mii de persoane !

Iata astazi desteptarea opiniei publice !

Iata inceputul firav al sfarsitului unui ev al neandertalilor multimiliardari 

                                        

                                                                                 
                                          

Cugetări

Până nu demult credeam cu tărie că văd …întunericul. Un joc drăguţ şi singuratic dar delirant era înpingerea degetului arătător către înainte prin beznă şi strigătul subţiat de bucurie ,,iată !,,. Abia mult mai târziu am priceput că mă înşelam. Ce văd ochii ? Doar ceea ce se mişcă. Lumina lunecă zglobiu pe suprafaţa lucrurilor împrăştiind în văzduh mişcări pe care retina le culege ca pe flori. Dar întunericul… nu se mişcă... Cred că ochiul a fost făcut să nu vadă întunericul şi să nu-l cunoască vreodată.  Întunericul e strâmt iar pentru străbaterea lui nu e nevoie de retină ci poate doar de muşchi. Dar întunericul nu se străbate căci el nu este ,,acolo,, sau ,,aici,, ci doar ,,este,,.  Am stins lumina şi am constatat aceasta.  Întunericul e ,,prezenţă,, autentică. Lumina e doar o explicaţie neputincioasă a acesteia. Lumina e …prezentare didactică şi stresantă. Întunericul se prezintă neputinţei şi insuficienţei prin mişcări luminiscenţe şi forme efemere. Întunericul nu are puncte cardinale nici muchii tridimensionale de aceea forma nu-ncape  în el. Forma este inventată temporar de lumină . Forma locul mişcările zglobii sunt deci entităţi efemere ale altor lumi. Întunericul este esenţa pură. De aceea rostul nopţii este să cureţe din când în când...neesenţialul atât de abundent şi să lase neatins ceea ce dansul hipnotic al zilei acoperă. Aşa se explică cum greierii şi broscuţele se aud cântând chiar dacă noaptea le fură acestora chipul. Întunericul e o altfel de lumină pe care nu ochiul o vede ci sufletul. Ziua retina joacă periniţa cu strălucirile saltimbance şi obositoare ale luminii dar în beznă toate acestea lipsesc. Lipseşte până şi ochiul. Doar spiritul ascende apofatic pipăind esenţa prin interiorul ei. Ziua este arta expunerilor vizuale şi amăgitoare a esenţei pe care întunericul o destăinuie o descifrează o hrăneşte şi o coboară astfel către neputincioasele priviri. De aceea credem că mână noastră înalţă până-n spaţiul vederii  -spre exemplu- o crizantemă înspăimântător de frumoasă uitând că întunericul pământului descifrează taina şi esenţa seminţei ei apoi o strecoară prin ţărână până la infantila noastră percepţie oftalmică. Ne-au obişnuit să credem că întunericul este josnic infernal iar lumina este admiraţie şi frumuseţe. Eu însă cred că e o greşeală iar greşeala stă în faptul că ţinem şi privim poza realităţii răsturnată. Dacă este să poziţionăm întunericul eu cred că ar trebui să-l aşezam sus. El e universul tainei şi al esenţei veşnice unde puţinătatea sau stângăcia incorigibila a ochilor nu poate urca de aceea întunericul… miluind coboară către noi trecătoare forme şi atrăgătoare străluciri cu nădejdea ca văzându-le să căutăm nevederea mult înţelegătoare a esenţei. Lumina este un deget arătător mişcându-se mereu şi arătând mereu. E o obositoare prestidigitaţie un circ zgomotos şi zglobiu distracţie hipnoză sau o…ludică alienare. Întunericul e un înţelept tăcut care nu se lasă văzut căci îşi zice,,de ce să fiu văzut de vederea neînţelegătoare trecătoare adulatoare şi uituca ?,, Aşa că întunericul se...nevede. Da eu îl nevad şi măr

     Mama îmi spunea ,,înalţă o rugăciune către Dumnezeu !,, iar eu după obiceiul pe care mi-l formaseră părinţii închideam ochii şi rosteam cuvinte unul după altul fără oprire cu gând că ele se vor urca la Tatăl ceresc la tronul Său de milă şi judecată. În timp ce gura rostea cuvinte mintea de fiecare dată prin imaginaţie începea o călătorie imaginară ascendentă şi obositoare către lăcaşurile ,,de sus,, ale lui Dumnezeu şi parcă cu propria mea spinare duceam cuvintele până la picioarele Sale. Când terminam îmi făceam o scurtă analiză a eficienţei rugăciunii. Îmi părea luată-n seamă rugăciunea de către Dumnezeu numai atunci când efortul de imaginaţie era mai mare. Cu cât deci Dumnezeu era mai vizibil mai bine localizat prin imaginaţie cu atât credeam că atenţia mi-a fost mai mare şi ascultarea divină pe măsură. Mai târziu mi-am dat seama că mă înşelam. Imaginaţia nu avea nimic comun cu realitatea lui Dumnezeu...Ochii îi închideam aşa că imaginile pe care lumea mi le împrumutase nu-mi erau de nici un folos iar imaginaţia în sine nu-L găsea pe Dumnezeul adevărat ci ea... construia un dumnezeu oarecare. Imaginaţia nu atinge şi nu găseşte vreodată ceva pentru că nici nu caută ceva anume în universul real. Ea nu intră în dialog cu nimeni şi nimic decât cu ea însăşi. Imaginaţia construieşte propriul sau univers suficient sieşi şi ermetic.

   Se spune cu o adâncă încredinţare ,, înălţimile cerului ,, sau ,,acolo sus la Dumnezeu,, şi alte expresii prin care mintea prin reprezentare încearcă să localizeze fiinţe lucruri stări fenomene inexplicabile. Spiritul uman tinde să obiectiveze să cartografieze cu exactitate maximă să stabilească loc şi trup pentru fiecare element care alcătuieşte tainica realitate înconjurătoare care nu cuprinde numai lumea vizibilă. Lumea fizică a obiectelor care pot fi localizate şi atinse nu este oferită trupului ci spiritului uman pentru că acesta prin intermediul trupului să facă exerciţiul şcolăresc al cunoaşterii şi experimentării prezenţei sinelui prin intermediul a ceea ce este altceva decât sinele propriu. Locul şi localizarea obiectivarea sunt proprii acestei lumi. Sunt instrumente incipiente oferite de Creatorul spiritului uman instrumente care nu au caracter veşnic şi cu care spiritul îşi începe lucrarea lui de comunicare. Unicul scop pentru care există lumea obiectivă şi vizibilă este contemplarea. Spiritul se cunoaşte pe sine cunoscând ceea ce este dincolo de el dar acest soi de cunoaştere nu este veşnic ci trecător. Viaţa autentică şi veşnică a spiritului este tocmai această depăşire a condiţiei de spectator într-o lume cartografiată. Spiritul trebuie să evoluieze iar sensul evoluţiei lui este către comunicare cu esenţa însăşi şi nu cu trupul efemer al acesteia. Sensul ultim al spiritului este să cunoască prezenţa în esenţa ei pură şi să comunice cu această fără să se direcţioneze către această.

  

Conspirația extraterestră.

Din ziua în care mi-a fost dat să le văd am bănuit că tălpile iubitei mele nu sunt ... lucru curat. Le-am studiat atent pe toate părțile în timp ce ele -chipurile- își făceau datoria cărând în spate arsenalul cărnos și osos ale Cocai. Tălpile cu pricina au pe lângă forma de-a dreptul extraterestră niște lungi și ciudat-mișcătoare terminații pe care eu din dragoste i le numesc ,,degete,,. Aceste...degete -când biata mea iubită pășește- sunt capabile să se așeze pe sol fiecare într-o direcție diferită. De multe ori am surprins-o pe Coca în timpul mersului aplecându-se și atingând degetele de parcă le-ar fi dat la fund certându-le să fie civilizate în timpul mersului. De la un timp simt cum mă străbate un soi de panică (chiar si când facem sex)  numai la gândul că trebuie să stau față în față cu Coca căci atunci degetele mele vor fi foarte aproape de ale ei. Mi-e frică de o eventuală și nedorită încăierare sau mai rău contaminare între ...vietățile așezate strategic la marginea tălpilor ei și sărmanele iubitele și neajutoratele mele degete. Eu cred că am de-a face cu extratereștri pentru că insuși faptul strategic de a se deghizat în degete de tălpi și nu de mâini mă face să cred ceea ce cred căci acolo jos la tălpi sunt ... mersurile  întregii ființe. Degetele mari sunt cred eu comandante pentru că ele față de celelalte se mișcă cel mai puțin. Au la capete ... unghii. Hm ! Să fim serioși cine știe ce antene sofisticate (emisie-recepție) stau ascunse sub acele platoșe în formă de unghii. Într-una din zile Coca stătea în picioare nemișcată iar eu jos pe iarbă lângă ea mangaindu-i pulpele dar ochii îi aveam țintă la degetele de la piceoare și am văzut un lucru care nu mai are nici o alta explicație decât teoria mea a conspirației extraterestre. Am văzut cum degetul din mijloc stătea deasupra gegetului dintre el și cel mare (cred că făceau dragoste ). N-aș fi crezut asta dacă degetul mare (comandantul) care de obicei nu se prea mișcă n-ar fi stat de data asta orientat într-o direcție aproape opusă ceeace în mod normal la un picior normal cu degete normale nici dacă l-ai pune cu mâna n-ar putea să stea așa. Dar bine să admit ideea că aceste ... degete au fost cândva acrobate la circ. Într-o altă zi Coca mergea alături de mine pe plajă când am văzut pe degetul mare adică șeful un gândac suficient de mare pentru ca să fie simțit și eventual înlăturat dar... surpriză nu-l simțea. Aceste ființe mișcătoare și lungi ca niște vietăți acvatice daca erau degete ar fi fost fidele trupului și ar fi dat alarma creierului zicându-i ,,vezi bă că sunt atacat de o gânganie trimite degetele alea de la mâini să mă scuture !,, dar de unde ... ? Degetul cel mare stătea la taifas cu gândacul. Gândacul (dacă o fi fost gândac și nu...extraterestru)  stătea călare pe deget ca și cum ar face sex dar eu cred mai degrabă că-și comunicau jurnalele de bord căci gândacul avea capul așezat exact peste unghie unde știu bine  că stau antenele sofisticate de recepție și emisie. Nu mai spun că vietățile astea ale Cocalinei parcă sunt plictisite de tălpile de care stau agățate căci se izbesc în toate direcțiile în timpul mersului și împrumută pământului neidentificabile urme numai bune pentru viitoarele fosilizări. În fine jurnalul meu de bord îl închei aici. E foarte posibil ca în timp ce am scris  jurnalul ăsta printr-o ciudată mutație genetică  bietele și nevinovatele picioare ale Cocalinei să se fi transformat și ele în extratereștri. Vai de mine ! Când mă gândesc că la noapte trebuie să dorm lângă aceste ... presupuse degete mă apucă spaima. Cine știe ce se poate întâmpla sub așternut în întuneric cu...bietele mele degete. Uuu !

Anatomia auzirii.

In copilărie spuneam fratelui meu că infinitul e un uriaș care stă cu picioarele pe pământ și ajunge cu capul până la casa stelelor. Cât de precisă era cunoașterea chiar dacă în realitate era vorba doar de o imaginație naivă scoasă ca din buzunarul cămășii așezat deasupra inimii. Astăzi liniștea vârstei mi-a diluat precizia științifică de aceea tot ceea ce aș mai putea spune despre infinit este că...la adăpostul întunericului acesta-și întinde cu lăcomie neființa până...cine știe unde. Dar sunt obosit să dau definiții și explicații să-mi mișc buzele plămânii laringele pentru ca să construiesc sunete care oricum...se duc și nu se mai întorc. Mai bine tac și privesc. Ce văd ? Văd...lângă întunericul veșnic - pe care mi-l arată stelele - o… noapte minusculă zgâriată în forma de luna. Foarte departe zgomotoase prăbușiri cosmice construiesc o simfonie neauzită căci sunetele îngrozitoare obosite de drum adorm liniștite pe pragul urechilor și ele adormite. Aici lângă mine sub scorburile ochilor în căutarea odihnei înțelegătoare gândurile bântuie zgomotos bâjbâind craniul prin interior. Din întuneric neliniște căutare sufletul strigă : hei ! e cineva acolooo ? Sensurile tainele amețitor de profunde se ascund de el prin nebănuite văgăuni cenușii temându-se nu de lumina ci de nepăsare. Creierul gălăgios și-îngâmfat își plimbă zbuciumul necontenit ca pe-o bijuterie într-o cutie din fildeș. Cerul nu e … liniște ci sunet neascultat. Trupurile giganticelor sunete cosmice se întâlnesc cu trupurile timpanelor dar... nu se cunosc.

Iată deci ce văd ! - trupurile sunetelor neascultate. Anatomia auzirii trebuie reformată reinventata sau poate doar...iertată tolerată...

Bidinel - Mielul din fântâna Pochina.

Cititorule îţi scriu câteva cuvinte simple. Le voi aşeza unul lângă altul după cum eşti învăţat să citeşti. Dar cuvintele mele pot fi citite şi altfel şi chiar înţelese ... altfel. De pildă îţi scriu că era seară iar eu eram ... mic. Vezi cum aşezarea într-o ordine logică şi firească a literelor te-a ajutat să poţi pricepe ceva şi mai ales să ştii ceva despre mine ? Dacă vei fi atent la silabe şi mai ales la dinamica lor însufleţitoare va fi practic imposibil să nu înţelegi  că eram atât de mic încât ziua -această parte a întunericului luminată fugar-  nu putea să-şi înghesuie în mine toată fiinţa ei de-odată de aceea şi-o strecura pe porţiuni sau ...subfiinţe. Prima porţiune a îngrămădirii ei era o ... specie de silă : aducerea mieilor în luncă şi îmbrâncirea lor dincolo de gârlă cu un băţ de cătină care ar fi fost cu siguranţă coada unui bici dacă nu l-aş fi furat din curtea lu' bunicu. Aducerea mieilor era o minusculă parte dintr-o veche tradiţie folclorică familială în care mama avea mereu acelaşi rol de a-mi striga cu voce piţigăiată ,,du mieii divali la Prut cî dacî vini tat'tu şî vedi cî nu i-ai dus n-ai sî ştii pi un' sî fuji !,,. O altă porţiune suficient de interesantă a ...întunericului luminat de Soare era scăldatul în stilul lui Creangă. Şi eu am plecat grăbit spre casă cu anatomia nud la vedere dar nu ... din cauza bietei mame ci pentru că aveam un stil de-a ascunde hainele că uneori nu le mai găseam. Scăldatul era şi el un ritual care nu se efectua decât abia după ce fiecare miel trecut cu de-a sila prin mlaştina unei gârle îşi găsea tufişul lui preferat în dosul căruia mâncând îşi striga oaia-mamă. Strigătul lor construia în urechile mele o luncă sonoră. Astăzi după 40 de ani -dragă cititorule- ecoul acestei lunci dăruită de mieii părinţilor mei e mai viu decât aceeaşi luncă verde pe care o privesc nostalgic. Acum fii te rog foarte atent la propoziţia următoare : ,,în luncă mieii behăiau,,. Sesizezi cu uşurinţă banalitatea ei ? Din ce crezi tu că se hrăneşte nimicul corect silabisit al acestei sintagme ? Dacă nu poţi răspunde nu-i nimic. Hai mai degrabă să călătorim mai departe împreună prin imperiul semiobscur al sufletului ! Hai să vizionăm o expoziţie de imagini pe care nu Soarele ni le va arăta şi astfel poate vom înţelege unde domneşte adevărul şi unde locuieşte -flotant- banalitatea !  O altă subfiinţă a zilei -capabilă să alcătuiască în mine o lume a cărei infinitate o putea ... întrerupe doar strigătul lui Coţac zis bizanu'- era joaca de-a partizanii în care -înarmaţi cu tulpini de cucută- ne inpuşcam mai adevărat decât în realitate. Atunci Coţac-nesuferitu' strica totul strigând la mine cu o voce profetică ,,bă sfrijitule mieii tăi cre' cî-s pi coastî sî duc acasî cî nu-i mai văd !,,. Când oboseam cu toţii deja era amiază -o altă subfiinţă a zilei. Ne strângeam la ,,fântâna lu' Neculai Hajiu,, -toţi ciobanii care adusesem mieii la behăitul estetic al lunci- şi după un scurt moment de purificare cu apă potabilă a mâinilor -mânjite de sângele vărsat între timp ca partizani- ne puneam să mâncăm. Eu aşezam întotdeauna fântână între mine şi Soare. Îmi plăcea umbra tubului ei înalt şi al cumpenei care se mişca veşnic printre melcii înrădăcinaţi pe tulpinile sălciilor. Umbra fântânii şi stomacul plin erau tot timpul  într-o tainică conexiune. Îmi creau o specie de ... meditaţie onirico-delirică în care somnul nu reuşea să mă cucerească dar nici mintea nu pute să-şi ducă la sfârşit zecile de gânduri pe care le-ncepea. În astfel de amiezi ... mistice cel mai des îmi venea în minte gândul că melcii au gust de salcie. Mai târziu sosea şi seara ca o oaie şchioapă la sfârşitul cârdului. Seara era ... un răsărit a unei altfel de zile şi altfel de lumi. Lumea serii avea câţiva locuitori : un văzduh roşu strecurat subtil printre toiegele personalizate ale câtorva babe sculptate parcă în stil brâncuşian în vârful dealului. Acestea strigau ,,hai la mama hai la mama !,, unor raţe care se ridicau către casă în fiecare seară la aceeaşi oră de parcă ar fi avut ceasul în rânză. Îmi număram mieii când de-o dată toţi copiii au început să se agite şi să alerge către fântâna de unde izvora abundent un strigăt nedesluşit de groază. Coţac era băgat în fântână până la nivelul superior al moţului şi ne informa cu toată convingerea că Bidinel al lui -un miel bălţat şi obraznic- a căzut în fântână. Tot ce se auzea era ,, Hadada batur bidini !,, şi apoi ,,Canamilocu duuduu băăă !,,. Când am ajuns lângă fântână am păşit brusc într-o altă lume. M-am uitat în fântână şi am văzut : întuneric valuri urechi şi un bot de miel. Era Bidinel - un miel care nu mai ştia să behăie. Bidinel nu mai construia împreună cu ceilalţi miei o luncă sonoră ci doar ... grohăia ca un porc. Grohăitul lui era cea mai infernală intonaţie gotică la care asistasem vreodată. În urechile mele era aceeaşi stare care se instala încet în toate fibrele fiinţei mele : groaza eternă. Bidinel în fântână nu mai ştia să construiască lunci sonore ci doar scurte predici grohăite ale căror tematică era eternitatea groazei în spaţiul a doar câteva clipe.

O întâmplare ...

Era o zi ploioasă și cum nu puteam să mă duc nicăieri am decis să fac ordine prin camera unde e calculatorul.Cei de la ocolul silvic îmi cer să păstrez curățenia și igiena în canton. Mâinile îmi erau amorțite și palmele transpirate. Plutea parcă peste tot prin pădure și în cameră ceața. Ștergeam tastele calculatorului când am văzut că de pe ecran se scurgea o etichetă http://www.pădurea.com pe care-o scrisesem eu mai demult când i-am arătat mamei pădurea în care-mi desfășor activitatea. Numai ce-o lipisem înapoi într-un colț al ecranului și ceața care până atunci stătea liniștită a început să se rotească și să mă amețească până mi-am pierdut cunoștința. Era seară când mi-am revenit dar cred că nu detot căci nu știu ce se întâmpla. Nu mai eram în camera mea de la canton ci în mijlocul pădurii exact în locul în care mamei i-a plăcut foarte mult peisajul și am făcut cele mai multe poze. Locul se numește Dambu' miresei. E o stancă foarte înaltă de pe care se zice că s-au aruncat în gol o fată împreună cu iubitul ei chiar în ziua nunții acesteia căci părinții o sileau să se mărite cu unul pe care nu-l iubea. Povestea asta am auzit-o și prin alte părți chia și în alte țări. E-o vrăjeală comună tuturor popoarelor. Amețit și nedumerit mă uitam în toate părțile să văd drumul pe care ajunsesem acolo dar nu-l găseam. Soarele se scursese ușor printre ramurile brazilor și nu mai rămăsese decât o culoare roșiatică. Ceața care era și în camera mea de la canton stătea acum departe de mine doar prin misterioase văgăuni. Eu cred că ceața purta toată vina rătăcirii mele. Cred că era un fenomen supranatural din acela de care se tot vorbește în ultima vreme la televizor și prin ziare. Genunchii erau așa de moi că abia puteam să mă mențin pe picioare și palmele ... ce curios ! Palmele erau și mai amorțite ca atunci când încă eram în canton și făceam ordine. Ceva din mine o formă de curiozitate pe care n-o mai simțisem din copilărie mă împingea către vârful acestei stânci uriașe. Era o dorință arzătoare de a privi din vârful stâncii adâncul prăpastiei și să simt cam ce-ar fi simțit cei doi care s-au sinucis. Nu mă puteam înțelege căci deși un-mi plăcea să fiu pe-acolo totuși doream să înaintez. Brazii mă zgâriau cu crengile lor pe jumătate uscate și bolovanii îmi făceau mersul greoi. Alunecam și din genunchi îmi curgea sânge dar nu simțeam nicio durere doar dorința de a urca. Obosit și cu respirația aproape șuerând mi-am pierdut din nou cunoștința și când m-am trezit eram lungit lângă un trunchi de copac uriaș și putred. Acest copac îl cunoșteam de când mă certasem cu șeful ocolului silvic pentru că mă silea să-l însemn pentru taiere. Eu ziceam că nu se poate că-i trecut pe harta teritorială a muntelui și că-i păcat să dispară dar el a câștigat căci era la mijloc un deputat care venea des pe-acolo la vânătoare. Copacul a fost tăiat și trunchiul a fost luat cu elicopterul armatei căci nu se putea intră cu niciun vehicul terestru. Dar acum în timpul acestei stranii pribegii m-am trezit lângă acest trunchi prăbușit și putred de parcă m-ar fi prins în brațe când am leșinat. Nu mai era decât coaja lui prin care m-am uitat ca printr-o fereastră a unei case părăsite și am văzut dincolo de el o peșteră luminată. Curios m-am îndreptat către ea cu ultimele puteri. Când am ajuns în gura peșterii nu mi-a venit să cred ceea ce vedeam. M-am așezat pe un bolovan mi-am tras răsuflarea căci credeam că din cauza insuficienței respiratorii am vedenii. Era ... Luna cea care strălucea și făcea lumină în întunericul peșterii dar nu de pe cer ci din fundul acesteia. Am simțit atunci nu numai în suflet dar în toate oasele și în carne cum frica îmi slăbea orice încheietură. După o vreme m-am apropiat de ea acolo în fundul peșterii unde era mai cald. Luna nu era un pământ înfricoșător pustiu și rece așa cum mi-o imaginam când mă uitam la ea pe cer și nici un rotund strălucitor ci o....fată tânără îmbrăcată-n mireasă. Era blândă frumoasă și albă. Mi-a zis fără să deschidă gura ,,te-aștept de multă vreme,, apoi m-a luat de mână și m-a dus sus pe vârful stâncii de unde se aruncaseră cei doi iubiți.  Acolo uitându-se către mine mi-a zis din nou ,,știu că tu-ți dorești să vezi și să simți ce-am simțit eu când m-am sinucis....pentru tine. Acum ia-ți adio de la mama ta apoi hai să fugim departe să strălucim împreună și să nu ne mai despărțim !,, Nici nu mă dezmeticisem bine și deja eram foarte sus strălucind împreună și vedeam de la acea amețitoare înălțime fiecare ochi ai celor care erau pe pământ și ne priveau.In timpul plutirii fericite ce părea eternă ea s-a întors brusc către mine cu ochii holbați și mi-a strigat : ,,trebuie s-o părăsești pe mama ta si să rămâi cu mine căci te iubesc,, Atunci m-am speriat mi-am dat drumul din mana ei și am început să cad către fundul prăpastiei de care mă temeam și pe care aș fi vrut doar să-l văd nu să-i simt colții dureroși. În cădere mă zdrobeam de stânci dar nu mă durea nimic. Auzeam ,,bum - bum ! bum - bum !,, după care s-a făcut liniște și un piuit lung m-a trezit cu adevărat. Eram în salonul de spital unde mama era internată cu probleme cardio-respiratorii. Stăteam cu capul pe pieptul mamei care … atunci murise. Câteva persoane îmbrăcate în alb se mișcau repede pe lângă noi încercând să o reanime dar...mama se duse. M-am uitat la ea și printre lacrimi am văzut că mama semăna foarte tare cu luna care mă luase de mână în visul pe care-l avusesem. Mi se muiase genunchii și m-am așezat pe un scaun lângă fereastră să pot respira mai bine și am văzut că afară încă mai persista ceața aceea care mă rătăcise din camera mea de la canton și mâinile ... da mâinile încă îmi erau amorțite și transpirate....

Zidirea dintâi.

 Întâia zidire -spun scripturile- o arată ochilor Soarele strigând neauzit ,,iat-o !,,
 Strălucirea Soarelui se varsă peste pielea tuturor întocmirilor pământoase şi curioase
 făcând-o perfectă ascunzătoare vizibilă a esenţei nebănuite.
 Ochii uşor stânjeniţi şi uimiţi de ce li se întâmplă urmăresc necontenit degetul arătător
 al lumini şoptindu-şi parcă unul altuia ,,iată că văd !,,
 Întâia zidire -spun scripturile- nu e vederea însăşi ci doar ... ,,văd că pot vedea,,.
 ,,Astfel a fost o seară şi apoi o dimineaţă,,  această a fost zidirea dintâi.

A doua zidire.

 -Copile taică - îşi aducea aminte Benu că i-a spus tatăl lui pe patul morţii - tu o să te faci mare şi poate ţi-o da Domnu' sănătate şi-o să trăieşti mulţi ani dar tu să nu uiţi un lucru : sufletul are-o meteahnă nu poate să stea mult în soare aşa că oricât de multe fericiri i-ai da pe pământ tot o să te părăsească într-o bună zi baiatu' meu. 

  -Şi unde-o să se ducă sufletul ? - l-a întrebat el curios pe tatăl lui la care acesta i-a răspuns ridicând din umeri.  

  -Ce ştiu eu copile ce ştiu eu? Cre' că la... umbră ca orice vietate.

Benu îşi aduce aminte de acest dialog ca de rugăciunea domnească ori de câte ori vine în vizită la mormântul părinţilor lui. Acum e seară şi el încă nu s-a sculat de pe banca din lemn putrezită aşezată în faţa mormântului. O salcie plângătoare ale cărei rădăcini cine ştie prin câte morminte face inventarul îşi balansează crengile peste creştetul capului lui şi peste crucea din beton pe care stă lipită stângaci poza părinţilor lui. Prin văzduh au început deja să zboare păsări care nu suportau nici ele lumina Soarelui. În lumina Lunii capul încărunţit al lui Benu pare o altă lună mai mică odihnindu-se momentan pe pământ .

  -Cică ,,la umbră ca orice vietate,, - îşi şopteşte râzând Benu ca un înţelept trecut prin multe ale vieţii - cât de naiv eram ! Şi totuşi dacă sufletul nu se duce la umbră...unde se duce... ?

În linişte noaptea cunună un cântec de greier cu lumina lumânării de sub cruce făcându-le astfel un singur trup.

Noaptea... zideşte o nouă vietate...

 A două zidire - spun scripturile - nu Soarele o arată ochilor şi nici Luna. A două zidire nu va fi arătată ci doar … văzută.