-Copile taică - îşi aducea aminte Benu ,că i-a spus tatăl
lui ,pe patul morţii - tu o să creşti şi poate ţi-o da Domnu' sănătate şi-o
să trăieşti mulţi ani, dar tu să nu uiţi un lucru : sufletul are-o meteahnă, nu
poate sta mult în soare. Aşa că, oricât
de multe, fericiri, i-ai da, tot o să te părăsească, într-o bună zi, baiatu'
meu.
-Şi unde-o să
se ducă sufletul ? - l-a întrebat , curios,
pe tatăl lui . Acesta i-a răspuns
ridicând din umeri.€“
-Ce ştiu eu,
copile… ce ştiu eu? Cre' că la... umbră, ca orice vietate.
Benu îşi aduce aminte de acest dialog ,ca de
rugăciunea domnească, ori de câte ori vine în vizită, la mormântul părinţilor
lui. Acum e seară şi el, încă nu s-a sculat, de pe banca, din lemn, putrezită,
aşezată în faţa mormântului. O salcie plângătoare, ale cărei rădăcini, cine
ştie prin câte morminte face inventarul, îşi balansează crengile, peste creştetul capului lui şi peste crucea, din
beton, pe care stă lipită, stângaci, poza părinţilor lui. Prin văzduh, au început,
deja, să apară păsări, care nu suportau ,nici ele, lumina Soarelui. În strălucirea
Lunii, capul încărunţit al lui Benu, pare o altă lună, mai mică, odihnindu-se,
momentan, pe pământ .
-Cică ,,la
umbră ca orice vietate,, - îşi şopteşte,
râzând ,Benu, ca un înţelept , trecut prin multe ale vieţii - cât de naiv
eram ! Şi totuşi dacă sufletul nu se duce la umbră...unde se duce... ?
În linişte, noaptea cunună un cântec de greier, cu
lumina lumânării, de sub cruce, făcându-le ,astfel, un singur trup.
Noaptea... zideşte o nouă vietate...
A două zidire -
spun scripturile - nu Soarele o arată ochilor, nici Luna. A două zidire nu va fi arătată ci
doar … văzută.
No hay comentarios:
Publicar un comentario