Cititorule îţi scriu câteva cuvinte simple. Le voi aşeza unul lângă altul după cum eşti învăţat să citeşti. Dar cuvintele mele pot fi citite şi altfel şi chiar înţelese ... altfel. De pildă îţi scriu că era seară iar eu eram ... mic. Vezi cum aşezarea într-o ordine logică şi firească a literelor te-a ajutat să poţi pricepe ceva şi mai ales să ştii ceva despre mine ? Dacă vei fi atent la silabe şi mai ales la dinamica lor însufleţitoare va fi practic imposibil să nu înţelegi că eram atât de mic încât ziua -această parte a întunericului luminată fugar- nu putea să-şi înghesuie în mine toată fiinţa ei de-odată de aceea şi-o strecura pe porţiuni sau ...subfiinţe. Prima porţiune a îngrămădirii ei era o ... specie de silă : aducerea mieilor în luncă şi îmbrâncirea lor dincolo de gârlă cu un băţ de cătină care ar fi fost cu siguranţă coada unui bici dacă nu l-aş fi furat din curtea lu' bunicu. Aducerea mieilor era o minusculă parte dintr-o veche tradiţie folclorică familială în care mama avea mereu acelaşi rol de a-mi striga cu voce piţigăiată ,,du mieii divali la Prut cî dacî vini tat'tu şî vedi cî nu i-ai dus n-ai sî ştii pi un' sî fuji !,,. O altă porţiune suficient de interesantă a ...întunericului luminat de Soare era scăldatul în stilul lui Creangă. Şi eu am plecat grăbit spre casă cu anatomia nud la vedere dar nu ... din cauza bietei mame ci pentru că aveam un stil de-a ascunde hainele că uneori nu le mai găseam. Scăldatul era şi el un ritual care nu se efectua decât abia după ce fiecare miel trecut cu de-a sila prin mlaştina unei gârle îşi găsea tufişul lui preferat în dosul căruia mâncând îşi striga oaia-mamă. Strigătul lor construia în urechile mele o luncă sonoră. Astăzi după 40 de ani -dragă cititorule- ecoul acestei lunci dăruită de mieii părinţilor mei e mai viu decât aceeaşi luncă verde pe care o privesc nostalgic. Acum fii te rog foarte atent la propoziţia următoare : ,,în luncă mieii behăiau,,. Sesizezi cu uşurinţă banalitatea ei ? Din ce crezi tu că se hrăneşte nimicul corect silabisit al acestei sintagme ? Dacă nu poţi răspunde nu-i nimic. Hai mai degrabă să călătorim mai departe împreună prin imperiul semiobscur al sufletului ! Hai să vizionăm o expoziţie de imagini pe care nu Soarele ni le va arăta şi astfel poate vom înţelege unde domneşte adevărul şi unde locuieşte -flotant- banalitatea ! O altă subfiinţă a zilei -capabilă să alcătuiască în mine o lume a cărei infinitate o putea ... întrerupe doar strigătul lui Coţac zis bizanu'- era joaca de-a partizanii în care -înarmaţi cu tulpini de cucută- ne inpuşcam mai adevărat decât în realitate. Atunci Coţac-nesuferitu' strica totul strigând la mine cu o voce profetică ,,bă sfrijitule mieii tăi cre' cî-s pi coastî sî duc acasî cî nu-i mai văd !,,. Când oboseam cu toţii deja era amiază -o altă subfiinţă a zilei. Ne strângeam la ,,fântâna lu' Neculai Hajiu,, -toţi ciobanii care adusesem mieii la behăitul estetic al lunci- şi după un scurt moment de purificare cu apă potabilă a mâinilor -mânjite de sângele vărsat între timp ca partizani- ne puneam să mâncăm. Eu aşezam întotdeauna fântână între mine şi Soare. Îmi plăcea umbra tubului ei înalt şi al cumpenei care se mişca veşnic printre melcii înrădăcinaţi pe tulpinile sălciilor. Umbra fântânii şi stomacul plin erau tot timpul într-o tainică conexiune. Îmi creau o specie de ... meditaţie onirico-delirică în care somnul nu reuşea să mă cucerească dar nici mintea nu pute să-şi ducă la sfârşit zecile de gânduri pe care le-ncepea. În astfel de amiezi ... mistice cel mai des îmi venea în minte gândul că melcii au gust de salcie. Mai târziu sosea şi seara ca o oaie şchioapă la sfârşitul cârdului. Seara era ... un răsărit a unei altfel de zile şi altfel de lumi. Lumea serii avea câţiva locuitori : un văzduh roşu strecurat subtil printre toiegele personalizate ale câtorva babe sculptate parcă în stil brâncuşian în vârful dealului. Acestea strigau ,,hai la mama hai la mama !,, unor raţe care se ridicau către casă în fiecare seară la aceeaşi oră de parcă ar fi avut ceasul în rânză. Îmi număram mieii când de-o dată toţi copiii au început să se agite şi să alerge către fântâna de unde izvora abundent un strigăt nedesluşit de groază. Coţac era băgat în fântână până la nivelul superior al moţului şi ne informa cu toată convingerea că Bidinel al lui -un miel bălţat şi obraznic- a căzut în fântână. Tot ce se auzea era ,, Hadada batur bidini !,, şi apoi ,,Canamilocu duuduu băăă !,,. Când am ajuns lângă fântână am păşit brusc într-o altă lume. M-am uitat în fântână şi am văzut : întuneric valuri urechi şi un bot de miel. Era Bidinel - un miel care nu mai ştia să behăie. Bidinel nu mai construia împreună cu ceilalţi miei o luncă sonoră ci doar ... grohăia ca un porc. Grohăitul lui era cea mai infernală intonaţie gotică la care asistasem vreodată. În urechile mele era aceeaşi stare care se instala încet în toate fibrele fiinţei mele : groaza eternă. Bidinel în fântână nu mai ştia să construiască lunci sonore ci doar scurte predici grohăite ale căror tematică era eternitatea groazei în spaţiul a doar câteva clipe.
No hay comentarios:
Publicar un comentario