Extraterestrul

- Dom' doctor eu n-am nimic la cap, credeți-mă ! Ce pot să am?
- Gligule lasă-mă să te ajut ! Eu sunt medicul tău. Răspund de sănătatea ta. D-aia iau salariu.
- Bine, dar trebuie să mă credeți pe mine, nu pe mama. Nu-i așa mamă?
Mama e un pic cam fricoasă și d-aia m-a adus aici la dumneata, dar eu sunt bine.
- Măi băiete, dac-ar povesti doar mamă-ta, aș putea zice că se-nșeală, dar... tot satul zice despre tine același lucru. De ce-ți zic toți Gligucăscagură ? Asta-i porecla care ți-au dat-o oamenii care-ți văd beteșugul, pentru care mamă-ta te-a adus aici. Din cauza asta, spun sătenii că ți-ai ratat și studiile. Uite, povestește-mi, de exemplu, ce ți s-a-ntâmplat ultima dată cu...extraterestrul!
- A ! Eram sigur. Dom' doctor, ce să mai...Mamă, pe matale ce naiba te-a apucat să ... ? Dom'le eu nu sunt nebun. Dumneata crezi că-s dus cu sorcova ? Extraterestrul...extraterestrul era o invenție, la mișto, pentru ăia care râdeau de mine.
- Îmi imaginez că totul a fost o invenție, dar ce mă interesează pe mine, ca medic, este cu totul altceva. Ce vreau eu să aflu este, de ce ți se-ntâmplă episoadele alea, de zic unii că ai epilepsie alții că ești gata să mori ?
- Am povestit tuturor chestia asta, zicându-le să nu se sperie, că eu în momentele alea, nu fac altceva decât să mă odihnesc. Când cu extra...terestrul tot așa a fost. Practic mă odihneam.
- Dar de ce nu auzi când te strigă oamenii, de răspunzi la a treia sau a patra chemare și aia facută cu voce tare și atunci tresari, de parcă dormi, în timp ce ești cu ochii țintă la oameni ? Ce ți se-ntamplă ? Ce vezi ? Ce auzi ?
Un timp Gligore tăcu, scărpinându-se la ceafă. Nu știa cum să-i răspundă doctorului la acest lucru. În timpul vieții, a fost întrebat de multe ori despre aceste stări, ale sale, iar în ciuda tuturor explicațiilor pe care le dădea, nu era înțeles de nimeni, dimpotrivă batjocorit. În cele din urmă se hotărâ să-i explice doctorului, cum s-a întâmplat ultimul episod cu...paranormalul.
- Uitați cum a fost ! Stăteam la umbra unui copac. Ceilalți oameni care erau la coasă cu mine se așezaseră și ei, care pe unde apucaseră, să se odihnească. Lângă mine, chiar în față mea, erau doi oameni care se certau. Unul din ei era mut și cum nu putea să vorbească, dădea din mâini foarte mult și scotea din gât niște sunete ciudate, care nu sunt ca ale noastre, cei care putem vorbi.
Auzeam frecvent ,,iuiulo,, ,,matass,, și uneori ,,hal-lal-l,,. Zgomotele astea m-au făcut să mă uit la el, c-o atenție foarte mare. Și... dom' doctor, aici este chestia asta pe care n-o înțeleg oamenii care mă înconjoară. Eu când sunt foarte atent, aproape că nu mai văd nimic altceva, decât lucrul la care mă uit. La început am văzut un om ca toți ceilalți, dar în timp ce mutul începuse pretidigitația aia gălăgioasă, n-am mai putut să fiu atent și la altceva din jurul meu.
- Oamenii zic că ai stat nemișcat, cam trei sferturi de ceas.
- Era o oră de masă și toți stăteam tolăniți pe iarbă, nemișcați.
- Dar ce zici de șarpele care a trecut peste tine și nu l-ai simțit? Că așa zic oamenii...
Gligore simțea că îi transpiră palmele, fruntea, spatele. Știa că discuția va ajunge la un anumit punct, unde el nu va mai putea să eschiveze și totuși nu-i venea să vorbească despre starea aceea care punea stăpânire pe el, în momente ca acelea. Prefera, mai degrabă, să-l considere nebun și să-i dea un pumn de pastile, decât să facă efortul de a explica ceea ce explicase de nenumărate ori altora, fără nici un rezultat.
- Domnu’… dumneata când auzi bombănituri ca ale mutului, nu rămâi așa... răvășit ?
- Nu. Eu am un cumnat care e mut și când vrea să vorbească cu mine, îmi caută fața. Când e sigur că-l văd, începe să dea din mâini, iar eu cum deja i-am învățat limbajul, nu fac decât să i-l descifrez și să-i răspund.
- Aici e problema dom' doctor. Când mutul nu vorbea, eu îl vedeam ca pe un om oarecare, dar când a început să-și agite mâinile, am încetat, treptat, să-l mai văd. Vedeam în el altceva decât un mut exprimându-se. N-am mai putut fi atent la el ci undeva...dincolo de el că nu pot să va explic. El nu mai era...Mintea mea îl prăpădise. Totul încremenise în jur, doar el se balansa. Nu-l mai recunoșteam. În momente ca astea, încerc să mă prind de numele lui, rostindu-l repetat, în șoaptă, dar nu fac decât să-l înstrăinez mai mult și el...se duce. În locul lui, rămâne o făptură care mă atrage din ce in ce mai mult. O privesc din ce în ce mai atent și uimit.
Aud ...,,iuiulo,, ,,matass,,. Văd mâini agitându-se ritmic, îndoindu-se de la cot, uneori de la umăr și cel mai des de la încheieturile degetelor. Nu-l pot ține mult în ochi dom' doctor că ... se duce și eu rămăn cu... altcineva acolo, pe care nu-l cunosc. De fapt nici nu e o ființă ci doar mișcări, sunete care vor să comunice cu mine folosind mâinile ăstuia, gâtlejul lui. În timpul ăsta eu mă odihnesc profund. Iar când m-au strigat oamenii până la urmă i-am auzit și pentru că își băteau joc de mine întrebându-mă ce am văzut de-am rămas așa încremenit, eu le-am răspuns simplu ,,un extraterestru,,. Ce puteam să le zic ?
- Da uite care-i treaba tanti Safta ! Băiatul dumitale trebuie să stea un timp aici, la noi la spital, sub îngrijirea noastră. O să-i dăm medicamentele de care are nevoie, ca să depășească starea. Iar tu Gligule, când o să ieși din spital, să te ferești de Soare și să nu neglijezi tratamentul pe care o să-l primești !
- Da dom' doctor, numai spuneți-mi, când trebuie să-l iau și dacă e bine pe stomacul gol sau după ce mănânc!
Știți, gastrita-mi face necazuri.

Amintiri din copilaria gibonilor. ( text nerecomandat minorilor)

Cuvânt înainte

Orice asemănare cu personajele descrise-n text este pur întâmplătoare.

Textul nu face referire generală, la majoritatea populației, ci doar la acea categorie

de români ale căror ,,cultură,, umple buzunarele zăngănitorilor de manele.

Capitolul I - despre giboni

Gibonul, trăiește în pădurile tropicale ale Asiei, dar originea lui este …mioritică

Capitolul al II lea - cum dialoghează gibonii

L-au împușcat în cap. Au tras, în el, ca târtanii, cu mitralierele, ca și cum ar fi fost un leu, de care le-ar fi fost frică, să nu se-apropie de ei. Din mulțimea de țărani cu pușcă, ale căror fețe erau, asemenea mămăligilor, încorsetate-n șireturi de cânepă, cu care erau încălțați, a ieșit gibonul. Era scund și clăpăug. După rânjetul tâmp, schițat peste-o acnee virulentă, părea un down retardat, dar după trese… sergent. Sergentul Plăvan Tuchitu

Toaș căp'tan-strigă ăsta, gâfâind ca un porc, în călduri- lăsați-mă să-i mai descarc un încărcător în creier!

-Ce vrei să-i mai faci bă’, că-i mort de-a binelea? Dă-l dracu’! – îi raspunse capitanu’.

-Ptiu! Să moară mama, dacă nu-l fac flenduri, pentru cât ne-o chinuit, dictatorul lu’ … mă-sii.

-Bine mă! Trage și te satură! Descărcă-te!

Capitolul al III lea - doar o … precisă constatare

Așa au fost asasinați toți bravii dictatori. Meltenește, de către … plavanii tuchiți.

Dacă, întâmplator, cititorului i se naște întrebarea ,,de ce-am numit bravi pe dictatori?,, răspunsul e scurt și mai ales, simplu: pentru c-au fost ,,bravi,,. Doar ei, dictatorii, au făcut istoria. Restul: președinți, vicepreședinți, regi, prim-miniștri și alte târâtoare zoologice, n-au știut decât să-și frece bucile si râturile cu pirsing, pe băncile parlamentelor interbelice, post-belice, post-decembriste. Singura îndeletnicire, pe care acestia au avut-o și încă o au, este alba-neagra:

uite contu’, acum nu e

că l-am transferat în ue

Capitolul al IV lea - amintiri tot de pe vremea, gibonilor

Capitolul ăsta este ultimul. Promit. Știu că cititorul e învățat cu scurte, dar melodioase replici maneliste, sau după caz telenoveliste. Buci balansându-se, țâțe pendulând în fața penisurilor erecte, burice, buze injectate bălos cu plastic, pupici ca și pe-aici, lacrimi, batiste umplute cu muci și lacrimi made in America Latină. Deci știu că se cere și se rabdă de toate, dara … în doze mici și repetate, până la obținerea unei come profunde de dobitocie de țarc

De aceea m-am gândit că e bines să fiu foarte direct

Gibonii mioritici, dintotdeauna au fost lași. Mereu, în hăituita lor viață s-au ascuns, după caz, în spatele a ceea ce aveau la-ndemană: diplome, camioane, mastere, strunguri, doctorate, plocoane, plecăciuni până la pământ, osanale, ovații, aplauze entuziaste până la delir și spume la bot. Deci, fiecare dintre acești ,,viteji,, care au asasinat, direct sau indirect pe dictatori, au trăit, în timpul acestora din urmă, o viață putrefactă de dobitoci patrupezi. Nici prin cap nu le-au trecut vreodată, că-n lumea lor, cu mugete și copite potcovite, ar putea încăpea și …curajul -chestia aia verticală, tare-băț și cu sânge, la greu, în ea. Dacă vreunuia din acești mancurzi asasini i s-ar fi …sculat, măcar odată, curajul, ar fi putut să facă și altceva, decât ceea ce știau că este pe placul celor, pe care-i lingeau cu destoinicie între fese

Dezicerea, sau dizidența, cum e la modă să se spună astăzi, sunt noțiuni necunoscute de ei. Linșarea celor pe care i-au mozolit o viață, a avut loc ulterior, când dictatorii, albiți deja la cur, de limbile lor harnice, erau legați fedeleș. Gibonii nu cunosc decât două manifestări: ori adulează și aplaudă până la extaz și convulsie cerebrală (idem site-urile literare), ori descarcă, plini de ură viscerală, un încărcător de gloanțe, în encefalul celui care, conform îngustimii sufocante a minții lor, nu corespunde matriței ,,linge-mă frate, că te-am lins și eu!,,

Deci gibonul -acest lingău epidermian prolific- netezește în mod lasciv doar anatomia ...obligațiilor. Atacurile acestui patruped bolând, este mereu prin surprindere și în haită. Când este singur, față în față, gibonul îți rânjește măgulitor și falacios, că ți se face milă.

......

Aveam, nu mai mult de douazaci de ani. Eram un prunc, dar cu mult sânge-n …curaj. Făcusem, în armată fiind, un curs de ,,școală de gradați,,. Învățam bine și mă pregăteam cu interes. Examenele le-am luat cu relativă ușurință, așa că trebuia să termin cu gradul de sergent. Dar, din cauza spiritului meu, pe față, nonconformist, care dădea mereu de furcă comandanților școlii, am fost avansat doar la gradul de caporal.

După un scurt timp, tot din cauza aceluiași motiv, am fost retrogradat. Așa că în momentul în care mi s-a dat pe mână, o grupă de soldați, eram doar fruntaș, un fel de soldat cu trese.

Compania din care făcea parte plutonul, grupa mea și respectiv eu, era formată, nici mai mult, nici mai puțin, din 280 de soldați, 20 de caporali, 5 sergenți (unul de fiecare pluton), 5 plutonieri și un locotenent. În total 311 persoane. Când, datorită unor ordine de sus, compania trebuia să traverseze orașul pe jos, în marș, locotenentul major, comandantul companiei, știa cui să-i încredințeze comanda. Nu, nu plutonierilor, sau sergenților, ci …mie, un soldat cu trese.

Când strigam ,,drepți,, până și căcatul, chiar dacă dădea să părăsească grăbit colonul, se oprea. Iar când ziceam ,, înaintea-marș,, cei 305 militari în termen, mergeau în cadență strictă, de parcă ar fi fost un singur om. Eram rău nu-i așa? Eram un dictator? Nu, eram doar eu însumi, fără frică, cu sânge-n ghioagă. Gibonii melteni mă urau, așa cum mi se-ntâmplă și pe-aici ,,prin împrejurimi,,. Dar n-aveau curajul, nici măcar să strănute, vreunul, în fața mea. Probabil că se sfătuiau în ascuns, să mă linșeze. Odată, la grămadă gibonească, stil cireadă bine-nțeles, unul dintre cei de ciclul doi, adică mai vechi decât mine, m-a lovit pe la spate, cât a putut elde tare. Surpriza lui și a celorlalți patrupezi rumegători și bălegoși, a fost că …n-am căzut, ci am întors capul și l-am văzut. Bine-nțeles că lovitura a fost atât de puternică (cu sete, ură târtănească și lașitate parșivă), încât o săptămână am mâncat cu greu. Era noapte. Noaptea cuțitelor lungi...eșuată. A doua zi, m-am îndreptat direct către lașul cretacico-mezozoic și cufurit. Era ,sărmanul, mereu înconjurat de alți urangutani râioși. M-am apropiat și l-am privit în fața aia de down retardat și i-am zis:

-Ți-ai împlinit hachița, păduche iobăgesc și medieval. M-ai lovit cu lașitate mârlănească, pe la spate și n-am căzut. Nu te bucuri? Eu te invit în curte, să-ți dau în botul ăsta de cercopitec. O să ți-o dau prin față, ca să iei lecție, de cum se pun copitele unui patruped, la mândru soare. L-am așteptat și...după sfânta lege gibonească a lașității.. n-a venit.

Timpul a trecut. Nu m-am răzbunat. Nu fac parte din rasa ciobăneasco-mioritică și balcanică. Dar, întâmplarea a făcut , să-mi vină și mie rândul. Plăvan al meu, gibon de rasă, era cu unu’ din prietenii lui din același clan de ,,piloși,, numit și ,,bortari,, pentru că pupau în borta dorsală pe locotenenți și erau în stare să vândă și pe-alde frate-so, pentru o permisie de opt ceasuri. Tipul reuișe să mă supere rău în ziua în care l-am găsit pe holurile cazarmei. Nu ne vedeau cei mari. I-am ieșit înainte și i-am dat o singură ...,,sugestie,, în malaxorul lui spurcat și hodorogit. În secund doi, 98 de Kg de mațe pline de căcat infect, erau la orizontală. Ceilalți cimpanzei însoțitori au început să se agite, semn că eram în grădina lor zoologică. În secunda trei am și fot chemat în cabinetul locotenentului major.

-Fruntaș Munteanu, ești chemat la ordin de toaș lent-major

Mă așteptam la pedepse grele. Lovisem unul din cei mai destoinici piloși. Ăsta nu venea niciodată de-acasă, din permisie, fără să aducă în rucsac și cămară lu’ săracu tat-so.

Când am intrat în cabinet, nici n-am fost lăsat să mă prezint, darămite să dau socoteală de ce făcusem.

-Taci -mi-a strigat lent-majorul- Ai făcut box la viața ta?

-Nu să trăiți! -i-am răspuns protocolar

-Păi atunci cum l-ai dat mă p-ăsta jos?

Nedumerirea lui venea din imaginea dezgrațioasă, pe care-o avea la dispoziție. Ce vedea sărmanul? Un ins sfrijit. Adică eu. Aveam pe-atunci 58 de Kg cu mațele pline. După ce le deșertam, nu mai aveam plăcerea să mă mai cântăresc.

După ce mi-a dat comanda ,,pe loc repaos,, și m-a asigurat, de faptul că se bucură enorm, de ceea ce i-am făcut eu ăluia, că era pila unui adversar de-al lui, abia atunci am răsuflat ușurat. În loc să-mi dea o pedeapsă exemplară, la care m-așteptam, adică vreo săptămână de arest, el m-a luat de după gât și m-a întrebat, de data asta prietenește:

-Cum i-ai dat mă, că mușchi...doar dacă dai fuga la măcelarie…?

-Toaș lent-major, dacă tot vă bucurați și-mi permiteți să vorbesc deschis cu dv., atunci am să vă spun o taină. Eu sunt bărbat, ce nu se vede? Am un mușchi, care nu greșește niciodată. Nu-i nici în stânga nici în dreapta. E... în sânge-n centru.

-Ieși din fața mea! -a strigat la mine prietenește.

Atunci a fost una din împrejurările în care m-am simțit învingător, nu prin abilitățile fizice, ci prin bărbăție, verticalitate și curaj

Deci gibonii, că de-aici plecasem cu ,,dișertația,, care, așa cum am stabilit, sunt de origine mioritică, nu cunosc ,,verticalitatea... dură, adică-ntărită băț,,. Nu posedă așa ceva. Nu cunosc acest termen numit ,,curaj,,. Ei sunt viteji, numai când adversarul lor e neatent, sau legat burduf, ca în nefericitul caz ceașcă. Doar în aceste împrejurări se produce în icrele alea pe care le poartă în cutia craniană, o specie de furie zoologică de gorile, cu care asasinează pe cel pe care, toată viața lor de păroși retarzi, l-au lins, l-au aclamat, l-au lăudat, l-au aplaudat.

Ei, parcă până aici aș fi vorbit, de site-urile astea ,,literare,, pline până la refuz de ,,genii,,. În ecosistemul putrefact al acestor site-uri, pe lângă persoane oneste și cu adevărat cultivate, întâlnim și o liotă întreagă de ,,bortari nevertebrați,,. Acum, termenul ,,bortar,, nu este necunoscut. Am avut grijă să explic legătura lui semantică și conotativă, cu realitatea tristă a relației între limbă (organul principal al lingușirii) și... zonele intime și ecologice ale dejecției, fecalelor.

Mai departe... deja s-a prins cititorul, că o fi el lingău epidermian, cretacic și fosilizat, dar are și el oleacă de minte.

Măcar reflexul ăla bazic neandertârtănesc

Concluzie

Ceașcă Ceaușul a fost un dictator. A dres, a dărâmat, a mutat, a făcut ce au vrut mușchii lui. Câtă vreme a avut puterea, toată hoarda de lemurieni l-au sărutat în cur și l-au și aplaudat. Gibonii n-au avut curajul INDIVIDUAL, să-l înfrunte. Au făcut-o la grămadă, ca și câinii maidanezi nevaccinați. Când s-au asigurat că-i legat burduf și că nu mai are scăpare, l-au asasinat, oligofrenii, retarzii, gibonii, alde down, gauzarii și bortarii. Dar Ceaușul, pantofar cum era, a arătat unei Românii întregi predominant-cretacice, că lui nu-i este frică de moarte. Acesta, ca și celălalt dictator Antonescu Ionel, a înfruntat moartea cu demnitate și cu fruntea sus, lucru de care nu a fost, nu este și nu va fi în stare, niciunul dintre cercopitecii retardați și păduchioși, care ,,conduc,, astăzi țara.

Prin urmare, problema României nu este de natură economică, nici politică, ci morală, în care prezența pregnantă a spiritului de clan, de lingușeală reciprocă și perpetuă, ca și pe site-urile de ,,literați, nu face decât să îndulcească bunul simț comun, să atenueze vigilența rațiunii și să obstrucționeze spiritul de dreaptă justiție.

Ceaușescu, prin acceptarea morții, cu seninătate și bărbăție, a demonstrat întregului ecosistem zoologic infect și putrefact, nu numai faptul că nu e un patruped, ca cei care l-au asasinat ghiolbanește, dar și faptul că, timp de 25 de ani și-a meritat, din plin, funcția de DRESOR ÎNTR-UN CIRC MIORITIC DE GIBONI NEANDERTALIENI

Sugestie

 Alegeți-mă pe mine dictator!

Promit că nu-mi va trebui 25 de ani, pentru ca să eradic  definitiv compromiscuitatea adulatoare, lingușitoare și mafiotă a românilor, de la vlădică până la opincă.

Dragi giboni, carpato-danubieni, pe Ceaușescu l-ați omorât, mișelește, dar eu v-aș dresa în așa fel încât, nu numai că, n-ați avea curajul să vă apropiați și să mă mușcați, dar chiar și după moartea mea, mi-ați ocoli crucea , anchilozați de spaimă, ca în fața unei arătări, de dincolo de lume.

Cu dragoste un dictator în stare latentă!

Câteva reflecţii descreierate ...atent.

Moartea - garanţia găsirii vieţii autentice.

Moartea e singura reprezentare tăcută şi genială a eternităţii.
Eternă nu este ea însăşi, ci doar interpretarea pe care o dă aceasta esenţei, prin nemişcare.
În contrast, viaţa îşi strecoară fiorii neliniştii şi ai tresăririlor ei neluminate, prin fluidul efemer ale fiinţei, făcând-o pe aceasta, vulnerabilă în faţa îndoelilor perpetue şi degradante.
Fiinţa astfel trezită din somnul în care nu visa nimic, se mişcă de mână cu propria-i umbră, semn că lumina e pe undeva, prin preajma carcasei ei şi nu în interior. Viaţa sub Soare este o …deşteptare greşită şi grăbită a esenţei. Adevărata deşteptare, nu găseşte lumina la căpătâi, ci în interiorul său strâmt, în care umbra e o absenţă infinită. Într-un univers fotonic şi sclipitor, în care lumina e arhitect doar al umbrei, fiinţa recent şi stângaci dezmeticită îşi prelungeşte prima plecare chimică şi haihuie a anatomiei sale, în căutarea luminii situată, veşnic şi chinuitor, dincolo de ea. Astfel, dintr-o existenţă pură, suficientă sieşi şi neademenită de nimeni către nicăieri, esenţa fiinţei se schimonoseşte, transformându-se într-o patetică vietate bântuitoare. Întâia ei călătorie, în căutarea luminii, e o uşoară alungire între rădăcinile umbrei şi strălucirile firave, venite dintr-un ,,sus,, aflat pretutindeni acolo ...afară. Viaţa sub Soare nu e găsire, ci doar căutare ostenitoare. Căutarea care nu se termină cu găsirea, nu e decât un infern care pare doar fericit. E ca o mână : începe cu umărul -aparentă simplitate- apoi continuă cu braţul şi antebraţul, inginereşte structurate şi articulate în vederea unei temeinice şi înverşunate răscoliri, după care, nemulţumită de sine, se întinde dincolo de frustrarea ei, într-o vădită disperare, împărţindu-se în cinci degete, fiecare cu articulaţiile şi gradele lui de libertate a bâjbâirii, ceea ce îi aduce o mai mare zăpăceală şi frustrare. Trist, dar adevarat este ca, detaliile căutării, sunt şi ale negăsirii. Astfel, doar risipirea este eternă nu şi fiinţa. În aceste condiţii, moartea e un cadou. Ea recapitulează într-o manieră divină, eronata trezire. De aceea, moartea nu e o prezenţă situată în afara percepţiei vizuale şi interpretative a căutării bezmetico-solare. Ea îşi prezintă divina şi unica sa arhitectură …retinei -prietena intimă a luminării veşnic-exterioare. În aceste condiţii vederea morţii e practic, vederea unui steag de luptă, care nu înseamnă biruinţa, ci doar adevărata orientare în dezorientarea produsă de vălmăşeală bătăliei. Orientarea nu e una spaţială, care poate fi lesne înşelătoare, ci una existenţială şi însufleţitoare. În faţa morţii, orice pricepere isterică şi amagitoare, se opreşte, contemplă şi tace. Doar dincolo de moarte locuieşte gasirea. Moartea situiază fiinţa direct în interiorul inconfundabil al găsirii vieţii autentice si veşnice.

Ariciul - amintiri din prezent.

Ariciul - stimați admiratori ai spectacolului zoologic darwinist - se pare că este singurul animal pe care l-a făcut Dumnezeu. Creatorul, pe insula Nicăieri unde a fost exilat în urma loviturii de stat, a confecționat cu propriile-i degete, întocmai ca la crearea omului, un animal, pe care l-a trimis pe teritoriile sale, ulterior ocupate și devenite inamice. Pentru orice epidermă modern șlefuită, animalul recent apărut, nu corespundea cu nevoile măgulitoare ale mângâierilor. Partizanii creaționismului -vechi luptători în arenele Romei, acum ritualici amvonieni ascunși în impunătoare catedrale ale frici de orientare modernă- explicau în șoaptă, bizara și parcă nereușita fizionomie, a acestei recent ivite ființe. Frica lor părea un alt fel de exilare. Aceștia susurau direct în mecanismul tainic al urechii interne, teoria așa-zisei vinovății a iubirii fluide care ar soluționa această problemă spinoasă a ariciului, prezentând-o ca pe o scurgere imperfectă și epidermică a pasiunii creatoare.
Cu timpul, teoria a fost tolerată, predicată, predată în scoli, povestită copiilor, dar ariciul... n-a fost niciodată mângâiat, pupat pe botic sau pe alte întocmiri mai intime ale zoologiei lui. Exilul Creatorului continuă. În teritoriile ocupate, pavajul neted, este articolul preferat de tălpile cucoanelor și cuconilor iubitori de mângâieri lascive și flatante. În teritoriile ocupate, abuziv dar vremelnic, ariciul nu va fi purtat niciodata cu mândrie în lesă.

Dizertațiile încolăcirii.

- Dragii mei -le spuse Eliza copiilor ei în timpul mesei de prânz- mi-au rămas ici în suflet cuvintele pline de har ale părintelui Darie. Am zis eu că ăsta-i om cu carte și cu har că altfel n-ar fi putut să zică toate minunățiile alea. Astea-s slujbe care le ține ăștia bătrânii nu ăi tineri care vin de pe băncile școlii și nu știe ce e aia greutatea vieții. Părintele Darie o zis așa : ,,fiilor nu cei ce zice toată ziua doamne doamne or să intre în Împărăția Cerurilor ci aceia care simte nevoile săracului care n-are ce ai tu,, Dar bine că n-o zis-o chiar așa cum v-o zic io acu'. S-a uitat țintă la noi de-ncremenisem toți și nu se mai auzea nici musca și deodată, ca un arhanghel a strigat ,, eheei !,, și după asta o-nceput a zice și-a drege de-și dădea babele ghionturi și șoșoteau zicând că popa Darie tre' să iasă la pensie c-o-nnebunit și nu mai respectă canoanele slujbelor. Da' mie mi-o plăcut și mi-o mers la inima. Mai zicea ,, unii face pomene cu fast, din ăla care s-arate lumii că cine sunt ei și adună la mesele lor mai mult pe cei de-ai familiei lor și astfel binefacerea lor capătă răsplată aici, pe pământ, când și ei sunt invitați la mesele lor de pomană și astfel își pierd răsplată cea din ceruri.Păi ce-i asta ? Tre' să mergem mai departe fiilor - zicea popa - si să aducem la masa noastră pe săracul care e sărac și care n-are de unde-ți dea înapoi ce i-ai dat de pomană. Ba mai mult dacă vreți fiii mei și credincioși iubiți ai Domnului să ne gândim, că săracul pe care-l vede ochii tăi și ochii lui te vede pe tine când îl așezi la masă și când s-o saturat iți zice bogdaproste și asta e tot un fel de răsplată pe care-o primim aici pe pământ și nu în Ceruri. Așa că pe toate astea să nu le lăsăm nefăcute, dar să mergem mai departe si să dăm săracului pe care nu-l vede ochii noștri și ochii lui nu ne vede pe noi ca să ne mulțumească,, - și după ce-o tăcut lung da' lung de tot de credeam că n-o să mai zică nimic c-o uitat ce are de zis pentru că-i bătrân și ramolit saracu', a început iar să ne zică - ,, știți cum puteți să-i dați un blid de mâncare săracului care nu te vede și care nu poa' să-ți mulțumească ?,, - Toți tăceau. Io mă gândeam că saracu' care nu mă vede e ăl' mort cum e Iorgu că lui i-am făcut az' pomană de pastele blajinilor da'... nu-i așa. S-ar zice că i-am dat, chipurile, lu' Iorgu toate bunătățile alea de colaci da'...i-am încolăcit tot pe sărăcii care stau printre morminte și-așteaptă cu ochii beliți să vadă de unde le mai vine ceva. Și-n timp ce mă gândeam ca proastă și nu știam care-i saracu' care nu mă vede începu popa să ne zică mai mult șoptit - ,,voi când v-așezați la masă și când vă scurmă foamea prin măruntaie nu-i așa că vă înfigeți cu lingura-n blid ca s-ă-nghititi bucatele ? Da așa faceți și nu-i rău că așa o lăsat bunul Dumnezeu să mai trecem din când în când și pe la iesle. Dar e bine totuși ca măcar o dată pe lună -după ce te închini- când să-nfigi lingura... oprește-te brusc și las-o pe masă și să vezi cum toată firea se răscoală împotrivă ta și te zgâlțâie certându-te ca pe un nebun, căci e cu adevărat o nebunie să nu-i dai de mâncare când iți cere.Dar tu să rabzi și în taina sufletului tău, acolo unde nici un ochi nu pătrunde și nicio gură nu-ți aduce mulțumiri, acolo unde pe nimeni nu-l încolăcești cu datoria de a-ți zice bogdaproste, să spui : pentru numele lui Dumnezeu rup de bunăvoie de la gura mea, porția asta de mâncare pe care Tu Doamne mi-ai dat-o și sunt gata să o dau oricărui sărac din lume și apoi să te scoli de la masă mulțumindu-i lui Dumnezeu, ca și cum ai mâncat de te-ai saturat...da' tu n-ai mâncat, ci ai făcut ceva mai mult. Ai învins. Te-ai învins pe tine însuți dăruind. Iar asta ..în taină . Căci nu blidul de carne se urcă la Cerurile lui Dumnezeu ci învingerea ta personală în numele Celui Preasfânt.,,

- Așa ne-a zis, copiii mei, popa Darie, azi la cimitir când împărțeam pomana tatălui vostru Iorgu.

Copiii, care mai de care îi puneau fel și fel de întrebări despre toate astea. Numai Iani -cel mai plăpând dintre ei- nu spunea nimic. Stătea nemișcat cu capul plecat privind în blid. Mama, cu o singură mișcare, ca-ntr-un dans de saltimbanc, îi goni viespea care stătea pe marginea farfuriei lui și bea din supă.

- Ce e Ienica, te simți rău ?

- Nu mamă, doar îmi așteptam rândul la supă.

De ce sub Soare... ?

    Poate că Soare nu-i decât o umbră discretă ascunsă stângaci printre fibrele oricărei întocmiri luminate lăuntric. Astfel fizionomia e una din interpretările realitaţii. Interpretarea solară. De ce  sub Soare înălţarea trebuie să fie zburată şi mai ales cu pene înfipte adânc în sânge şi suferinţă?

Uite, şoimul acesta din spatele mugurilor neînaripaţi, îşi predică gâfâind filozofia neîmplinirii. Nereuşita înălţărilor milenare l-a convins să-şi crească în cioc chiar şi penele altei întocmiri, amăgite de aceeaşi dogmă a fâlfâirii degeaba.

Sub Soare, toate înălţările se numesc la fel : ,,iat-o !,,. O intonaţie magică. Când predicatorii marketingului decolării pronunţă această formulă concretă a convingerii, atunci, brusc, oricărui ochi i se face ruşine de umbra lui şi drag de văz-duhul care, niciodată n-a găzduit până la capăt înălţarea. Dacă bieţii ochi ar citi printre gene tainele cromozomiale ale căderii, ar pricepe că orice trudă vâslită spre... ,,înalt,, e o repetare indiscretă a neputinţei.

,,Zburaţi înălţarea !,, ,,zburaţi înălţarea spre Soare şi umbrele nu vor mai fi !,, -exclamă idolatru tribunii din înaltele loje academice, protejate ermetic de-o aroganţă civilizată . Dar eu mă uit şi din fericire divină,  reuşesc să văd că între mine şi şoimul ce-şi gâfâie amăgirea, ca o trădare ascunsă-ntre pene, stau mugurii aceştia ne înaripaţi.

,,Uite!,,-îmi spun şoptit- cât de înaltă-i ivirea lor pe ramuri şi undeva departe li-i pierdută umbra !

    Apoi frunzele se nasc şi ele la-nălţime într-un ,,zbor,, ne-nsângerat. Înfrunzirea,  să fie oare o altfel de bătaie din aripi ? După toate jocurile ludice ale verii şi după toate dansurile acrobate şi iniţiatice frunzele, în sfârşit îşi iau şi ele ,,zborul,, dar nu spre înalt. Oare sub Soare doar ,,înaltul,, merită... călătorit ? Frunzele lasă-n urmă lor ,,înaltul,, şi ,,zborul,, când îşi vizitează izvorul facerii lor. Ochii -aceste bulbucate amăgiri fizionomice ale Soarelui- declară patetic zborul frunzelor ca fiind ... cădere şi apoi se amuză.

Dar înălţarea stă oare-n sudoarea aripii care pictează-n zare zbor obosit? Şi ce este căderea câtă vreme lasă-n susul venirii sale o înălţare himerică? În această lume solară, doar de-o dimineaţă si-o seară frunzele ...nu cad. A cădea e-un mit nihilist. Frunzele, în pictura minimalistă a călătoriei lor, reprezintă nu înălţarea, ci moartea acesteia. Frunzele murind se mută de pe ramurile agăţate bezmetic într-o lumină doar sclipitoare pe alte ramuri, înşurubate temeinic într-un întuneric mult mai exact, în care putrezirea e doar taina unei noi iviri deja înălţate.

    Soarele e doar o umbră discretă, ascunsă stângaci printre fibrele întocmirilor luminate lăuntric. Fizionomia înălţării fâlfâite e doar una din helio-interpretările acestei sărmane lumi, gata să apună.

Se apropie noaptea, când Soarele nu va mai putea arăta, cu sclipirile sale saltimbance, înaltul atât de amăgitor.

Extraterestrul

 - Dom' doctor eu n-am nimic la cap credeți-mă ! Nu mă doare nimic.

 - Gligule lasă-mă să te ajut ! Eu sunt medicul responsabil cu sănătatea ta d-aia iau salariu.

 - Eu știu că sunteți medicul meu dar trebuie să mă credeți pe mine și nu pe mama. Nu-i așa mamă

 Mama e un pic cam fricoasă și d-aia m-a adus aici la dumneata dar eu sunt bine. Biiine.

 - Măi Gligule dac-ar povesti doar mamă-ta aș putea zice că se-nșeală dar... tot satul zice despre tine același lucru. De ce-ți zic toți Gligucăscagură ? Asta-i porecla care ți-au dat-o oamenii care-ți văd betesugul pentru care mamă-ta te-a adus aici. Uite povestește-mi de exemplu ce ți s-a-ntamplat ultima data cu...extraterestrul.

 - A ! Eram sigur. Dom' doctor...ce să mai...mamă pe matale ce naiba te-a apucat să ... ? Dom' doctor eu nu sunt nebun. Dumneata așa mă crezi că-s dus cu sorcova ? Extraterestrul...extraterestrul era o invenție la mișto pentru ăia care râdeau de mine.

 - Bine eu îmi imaginez că totul a fost o invenție dar ce mă interesează pe mine ca medic este cu totul altceva Gligule. Ce vreau eu să aflu este de ce ți se-ntampla ție episoadele alea de...zic unii că ai epilepsie alții că ești gata să mori ?

 - Dom' doctor eu am povestit tuturor chestia asta zicându-le să nu se sperie că eu în momentele alea nu fac altceva decât să mă odihnesc. Când cu extra...terestrul tot așa a fost. Practic mă odihneam.

 - Dar de ce nu auzi când te strigă oamenii de răspunzi la a treia sau a patra chemare și aia cu voce tare și atunci tresari de parcă ai fi dormit în timp ce ești cu ochii țintă la oameni ? Ce ți se-ntamplă ? Ce vezi ? Ce auzi ?

 Un timp Gligore tăcu scărpinându-se la ceafă. Nu știa cum să-i răspundă doctorului la acest lucru. În timpul vieții a fost întrebat de multe ori despre aceste stări ale sale iar în ciuda tuturor explicațiilor pe care le dădea nu era înțeles de nimeni dimpotrivă batjocorit.În cele din urmă se hotărâ să-i explice doctorului cum s-a întâmplat ultimul episod cu...extraterestrul.

 - Uitați cum a fost : eu stăteam la umbra unui copac că era soare și nu-l suportam. Ceilalți oameni care erau la coasă cu mine se așezaseră și ei care pe unde apucaseră să se odihnească. Lângă mine chiar în față mea erau doi oameni care își schimbau părerile. Unul din ei era mut și cum nu putea să vorbească dădea din mâini foarte mult și scotea din gât niște sunete ciudate care nu sunt ca ale noastre cei care putem vorbi.

 Auzeam frecvent ,,iuiulo,, ,,matass,, și uneori ,,hal-lal-l,, și sunetele astea m-au făcut să mă uit la el cu o atenție foarte mare. Și... dom' doctor aici este chestia asta pe care n-o înțeleg oamenii care mă înconjoară - eu când sunt foarte atent aproape că nu mai văd nimic altceva decât lucrul la care mă uit. La început am văzut un om ca toți ceilalți dar în timp ce mutul începuse să dea din mâini și să scoată sunete pe care nu le puteam înțelege n-am mai putut să fiu atent și la alte lucruri care erau în jurul meu.

- Oamenii zic că ai stat nemișcat privindu-l pe mut cam două ore.

- Era o oră de masă și toți stăteam tolăniți pe iarbă nemișcați.

- Dar ce zici de șarpele care a trecut peste tine și nu l-ai simțit că așa zic oamenii...?

 Gligore simțea că îi transpiră palmele fruntea spatele. Știa că discuția va ajunge la un anumit punct unde el nu va mai putea să eschiveze și totuși nu-i venea să vorbească despre starea aceea care punea stăpânire pe el în momente ca acelea. Prefera mai degrabă să-l considere nebun și să-i dea un pumn de pastile decât să facă efortul de a explica ceea ce explicase de nenumărate ori altora fără nici un rezultat.

 - Dom' doctor dumneata când auzi sunete ca ale mutului nu rămâi așa... răvășit ?

 - Nu. Eu am un cumnat care e mut și când vrea să vorbească cu mine îmi caută fața și când e sigur că-l văd începe să dea din mâini iar eu cum deja i-am învățat limbajul nu fac decât să i-l descifrez și să-i răspund.

 - Aici e problema dom' doctor : când mutul nu vorbea eu îl vedeam ca pe un mut oarecare dar când a început să-și agite mâinile și să scoată sunete treptat am încetat să-l mai văd. Am început să văd în el altceva decât un mut exprimându-se. N-am mai putut fi atent la el ci undeva...dincolo de el că nu pot să va explic. El nu mai era...mintea mea îl prăpădise îl făcuse să nu mai fie ceea ce era înainte de a se mișcă. Totul încremenise în jur doar el se mișca în ochii mei dar...nu mai era el căci mintea nu-l mai recunoștea. În momente ca astea încerc să mă prind de numele lui rostindu-l repetat dar nu fac decât să-l înstrăinez mai mult și el...se duce  în locul  lui rămâne o făptură care mă atrage din ce  in ce  mai mult. Il privesc din ce în ce mai atent și uimit.

 Aud ...,,iuiulo,, ,,matass,,  văd mâini agitându-se ritmic  îndoindu-se de la cot uneori de la umăr și cel mai des de la încheieturile degetelor. Nu-l  pot ține mult  în ochi dom' doctor că ...  se ...duce și eu rămăn cu... altcineva acolo pe care nu-l cunosc. De fapt nici nu e o ființă ci doar mișcări  sunete care vor să comunice cu mine de aceea folosesc mâinile ăstuia gâtlejul lui. In timpul ăsta eu mă odihnesc profund. Iar când m-au strigat oamenii până la  urmă i-am auzit și pentru că își băteau joc de mine întrebându-mă ce am văzut de-am rămas așa încremenit eu le-am răspuns simplu : un extraterestru ce puteam să le zic ?

 -  Da uite care-i treaba tanti Safta  ! Băiatul dumitale trebuie  să stea un timp aici la noi la spital sub îngrijirea noastră. Noi o să-i dăm  medicamentele de care are nevoie pentru a depăși starea.  Iar când o să ieși din spital Gligule să te ferești de Soare și să nu neglijezi tratamentul pe care o să-l primești !

 -  Da dom' doctor o să mă feresc de Soare  și-o să iau pastilele pe care mi le dați numai spuneți-mi când trebuie să le iau și dacă trebuie să le iau pe stomacul gol sau după ce mănânc?

Madrid -15 Mai 2011 Cum se poate ,,strange de beregata,, mitul puterii.

 Prima parte. Cum se poate construi cu puţine materiale un mit. (Atenţie ! N-am zis durabil ci doar...un mit)

 Se ia o grămadă de inşi şi se amestecă bine pană la ameţire şi pierderea identităţii proprii. Apoi se adaugă o singură limbă pentru obţinerea unei inţelegeri omogene. Când totul este gata se presară peste acest aluat cateva cuvinte instigatoare şi ... mitul este gata. (A se consuma cald).

Exact această reţetă s-a folosit nu demult cand voinicii acestei lumi s-au adunat şi s-au sfătuit asupra modelării reliefului inconjurator. Era dimineaţă. Pofta de viaţă şi mai ales dorinţa de schimbare a arhitecturi monotone şi plictisitoare moştenite de la un regim celestial desuet i-au determinat să ia unele măsuri urgente. Atunci şi-au umflat cu toţii venele tâmplelor şi au decis. Pe la amiaz când au văzut că Cerul era total ,,întunecat,, de lumina solară au strigat ,,acum e momentul schimbării,, ascunzându-şi fiecare cu piciorul umbra imaginii sale sub talpă în ţărână. Astfel au pus bazele celei mai impunătoare îngrămădiri din bolovani şi var. Umbrele au stat cuminţi -acolo unde au fost invitate- până seara când maieştrii cocoţării ridicaseră deja un turn până în coasta cerului de sub Soare. Montau ultimile grinzi calcaroase ale acoperişului când deodată -din ...senin- au început să vorbească fiecare în altă limbă -una a nedumeririi constante- şi au început să se poreclească să se îmbrâncească şi mai târziu ...să se risipească. Apoi -în linişte una cate una- umbrele au ieşit de sub tălpile acestor genii făurari şi -ca nişte patrafire sfinte- li s-au agăţat de fizionomia minusculă şi tristă în vederea unei mărturisiri poliglote. Era noapte deja şi Soarele nu mai întuneca Cerul.

 A doua parte. ,,15 M.,, începutul sfârşitului unui ev al cocoţării imperialiste şi globalizaţioniste.

În dimineaţa zilei de 15 Mai 2011 magnaţii acestei lumi s-au trezit cu o durere puternică în piept în zona inimii. Aceştia -după obiceiul format de-a lungul vieţii de frica de moarte şi dragostea pentru îmbuibare- au consultat imediat ,,medicii de familie,, -specialişti în boli de inimă şi zăpăceli de cap. În spaima aceea groaznică pe care-au tras-o n-au mai ţinut cont de faptul  -semnificativ până atunci-  că unii ,,medici,, semnează atât diagnosticul cât şi reţeta cu mâna stângă sau dreapta. ,,Medicii,,  -băieţi buni dar mai ales ... şcoliţi până peste cap în academiile diversiunii-  s-au certat cât s-au certat între ei doar să facă impresia unei dezbateri profunde şi interesate care-şi merită banul după care au deliberat : ,,staţi liniştiţi că trece !,,. Magnaţii -aceste biete şi nevinovate fiinţe supuse constant la caznele huzurului-  s-au dus fiecare liniştite la locurile lor de recluziune şi suferinţă. Unii sărmanii s-au retras în amărâtele şi-ntunecatele lor castele în care doar cu gps-ul poţi găsi ieşirea alţii în iahturi pipernicite pierdute-n derivă prin cine ştie ce azimuturi oceanice locuinţe palustre în care nu încape decât o mică nuntă regală. În câteva zile durerea din piept s-a atenuat şi  -de bucurie-  fiecare magnat a mulţumit  -economic pe-ndesate-  ,,medicului,, sau. Magnaţii -sărmanii- nu vor uita toată viaţa lor această dimineaţă înspăimântătoare.

Lumea -sarmana ignoranta- crede ca ceea ce s-a intamplat in Spania in aceste zile nu este altceva decat o manifestatie ca oricare alta produsa de un partid sau de un sindicat dar...nu este asa. Ceea ce s-a intamplat este o manifestatie total independenta fata de tot ceea ce inseamna ...PUTERE : partide sindicate organizatii peste organizatii. Dovada stau sloganele de tipul ,,fara votul tau n-au nicio putere,,. Manifestarea e una a indignarii si constientizarii faptului ca tot raul din lume este produs de marii magnati si lojele lor secrete care nu au alt interes decat sa pastreze sau sa accentueze diferenta intre sarac si bogat adica sclavia. Miliardarii lumii nu fac decat sa-si schimbe din cand in cand doar culoarea politica pentru manipularea si zapacirea opiniei publice.

In dictionarul limbii spaniole exista un cuvant care nu are un corespondent concret in limba noastra : HOGAR.

Hogar in limba spaniloa inseamna intre multe altele : locul unde o persoana locuieste se simte fericita si ... in siguranta. Ce se intampla astazi in Spania si in toate tarile unde magnatii si entitatile financiere au sclavizat populatia ? Iata ce ! Mii sute de mii si chiar milioane de persoane isi pierd Hogar-ele (singurele locuri unde acestia -sarmanii- se simt fericiti si mai ales ... in siguranta). Ce fel de persoana este aceea care si-a pierdut pana si locul intimitatii si sigurantei sale. Magnatii si belferii acestei lumi dupa ce in secret in lojele lor ermetice de rahat au pus la cale distrugerea financiara a lumii in vederea reorganizarii intr-o alta ordine favorabila lor dupa ce au distrus demnitatea tuturor bietilor oameni luandu-le posibilitatea de a munci si castiga existenta intr-un mod cinstit acum vin si-i scot chiar si din ultimul lor refugiu al demnitatii si sigurantei.

Iata sclavia lumii !

Iata motivul care a scos in strada zeci de mii de persoane !

Iata astazi desteptarea opiniei publice !

Iata inceputul firav al sfarsitului unui ev al neandertalilor multimiliardari 

                                        

                                                                                 
                                          

Cugetări

Până nu demult credeam cu tărie că văd …întunericul. Un joc drăguţ şi singuratic dar delirant era înpingerea degetului arătător către înainte prin beznă şi strigătul subţiat de bucurie ,,iată !,,. Abia mult mai târziu am priceput că mă înşelam. Ce văd ochii ? Doar ceea ce se mişcă. Lumina lunecă zglobiu pe suprafaţa lucrurilor împrăştiind în văzduh mişcări pe care retina le culege ca pe flori. Dar întunericul… nu se mişcă... Cred că ochiul a fost făcut să nu vadă întunericul şi să nu-l cunoască vreodată.  Întunericul e strâmt iar pentru străbaterea lui nu e nevoie de retină ci poate doar de muşchi. Dar întunericul nu se străbate căci el nu este ,,acolo,, sau ,,aici,, ci doar ,,este,,.  Am stins lumina şi am constatat aceasta.  Întunericul e ,,prezenţă,, autentică. Lumina e doar o explicaţie neputincioasă a acesteia. Lumina e …prezentare didactică şi stresantă. Întunericul se prezintă neputinţei şi insuficienţei prin mişcări luminiscenţe şi forme efemere. Întunericul nu are puncte cardinale nici muchii tridimensionale de aceea forma nu-ncape  în el. Forma este inventată temporar de lumină . Forma locul mişcările zglobii sunt deci entităţi efemere ale altor lumi. Întunericul este esenţa pură. De aceea rostul nopţii este să cureţe din când în când...neesenţialul atât de abundent şi să lase neatins ceea ce dansul hipnotic al zilei acoperă. Aşa se explică cum greierii şi broscuţele se aud cântând chiar dacă noaptea le fură acestora chipul. Întunericul e o altfel de lumină pe care nu ochiul o vede ci sufletul. Ziua retina joacă periniţa cu strălucirile saltimbance şi obositoare ale luminii dar în beznă toate acestea lipsesc. Lipseşte până şi ochiul. Doar spiritul ascende apofatic pipăind esenţa prin interiorul ei. Ziua este arta expunerilor vizuale şi amăgitoare a esenţei pe care întunericul o destăinuie o descifrează o hrăneşte şi o coboară astfel către neputincioasele priviri. De aceea credem că mână noastră înalţă până-n spaţiul vederii  -spre exemplu- o crizantemă înspăimântător de frumoasă uitând că întunericul pământului descifrează taina şi esenţa seminţei ei apoi o strecoară prin ţărână până la infantila noastră percepţie oftalmică. Ne-au obişnuit să credem că întunericul este josnic infernal iar lumina este admiraţie şi frumuseţe. Eu însă cred că e o greşeală iar greşeala stă în faptul că ţinem şi privim poza realităţii răsturnată. Dacă este să poziţionăm întunericul eu cred că ar trebui să-l aşezam sus. El e universul tainei şi al esenţei veşnice unde puţinătatea sau stângăcia incorigibila a ochilor nu poate urca de aceea întunericul… miluind coboară către noi trecătoare forme şi atrăgătoare străluciri cu nădejdea ca văzându-le să căutăm nevederea mult înţelegătoare a esenţei. Lumina este un deget arătător mişcându-se mereu şi arătând mereu. E o obositoare prestidigitaţie un circ zgomotos şi zglobiu distracţie hipnoză sau o…ludică alienare. Întunericul e un înţelept tăcut care nu se lasă văzut căci îşi zice,,de ce să fiu văzut de vederea neînţelegătoare trecătoare adulatoare şi uituca ?,, Aşa că întunericul se...nevede. Da eu îl nevad şi măr

     Mama îmi spunea ,,înalţă o rugăciune către Dumnezeu !,, iar eu după obiceiul pe care mi-l formaseră părinţii închideam ochii şi rosteam cuvinte unul după altul fără oprire cu gând că ele se vor urca la Tatăl ceresc la tronul Său de milă şi judecată. În timp ce gura rostea cuvinte mintea de fiecare dată prin imaginaţie începea o călătorie imaginară ascendentă şi obositoare către lăcaşurile ,,de sus,, ale lui Dumnezeu şi parcă cu propria mea spinare duceam cuvintele până la picioarele Sale. Când terminam îmi făceam o scurtă analiză a eficienţei rugăciunii. Îmi părea luată-n seamă rugăciunea de către Dumnezeu numai atunci când efortul de imaginaţie era mai mare. Cu cât deci Dumnezeu era mai vizibil mai bine localizat prin imaginaţie cu atât credeam că atenţia mi-a fost mai mare şi ascultarea divină pe măsură. Mai târziu mi-am dat seama că mă înşelam. Imaginaţia nu avea nimic comun cu realitatea lui Dumnezeu...Ochii îi închideam aşa că imaginile pe care lumea mi le împrumutase nu-mi erau de nici un folos iar imaginaţia în sine nu-L găsea pe Dumnezeul adevărat ci ea... construia un dumnezeu oarecare. Imaginaţia nu atinge şi nu găseşte vreodată ceva pentru că nici nu caută ceva anume în universul real. Ea nu intră în dialog cu nimeni şi nimic decât cu ea însăşi. Imaginaţia construieşte propriul sau univers suficient sieşi şi ermetic.

   Se spune cu o adâncă încredinţare ,, înălţimile cerului ,, sau ,,acolo sus la Dumnezeu,, şi alte expresii prin care mintea prin reprezentare încearcă să localizeze fiinţe lucruri stări fenomene inexplicabile. Spiritul uman tinde să obiectiveze să cartografieze cu exactitate maximă să stabilească loc şi trup pentru fiecare element care alcătuieşte tainica realitate înconjurătoare care nu cuprinde numai lumea vizibilă. Lumea fizică a obiectelor care pot fi localizate şi atinse nu este oferită trupului ci spiritului uman pentru că acesta prin intermediul trupului să facă exerciţiul şcolăresc al cunoaşterii şi experimentării prezenţei sinelui prin intermediul a ceea ce este altceva decât sinele propriu. Locul şi localizarea obiectivarea sunt proprii acestei lumi. Sunt instrumente incipiente oferite de Creatorul spiritului uman instrumente care nu au caracter veşnic şi cu care spiritul îşi începe lucrarea lui de comunicare. Unicul scop pentru care există lumea obiectivă şi vizibilă este contemplarea. Spiritul se cunoaşte pe sine cunoscând ceea ce este dincolo de el dar acest soi de cunoaştere nu este veşnic ci trecător. Viaţa autentică şi veşnică a spiritului este tocmai această depăşire a condiţiei de spectator într-o lume cartografiată. Spiritul trebuie să evoluieze iar sensul evoluţiei lui este către comunicare cu esenţa însăşi şi nu cu trupul efemer al acesteia. Sensul ultim al spiritului este să cunoască prezenţa în esenţa ei pură şi să comunice cu această fără să se direcţioneze către această.