Moartea - garanţia găsirii vieţii autentice.
Moartea e singura reprezentare tăcută şi genială a eternităţii.
Eternă nu este ea însăşi, ci doar interpretarea pe care o dă aceasta esenţei, prin nemişcare.
În contrast, viaţa îşi strecoară fiorii neliniştii şi ai tresăririlor ei neluminate, prin fluidul efemer ale fiinţei, făcând-o pe aceasta, vulnerabilă în faţa îndoelilor perpetue şi degradante.
Fiinţa astfel trezită din somnul în care nu visa nimic, se mişcă de mână cu propria-i umbră, semn că lumina e pe undeva, prin preajma carcasei ei şi nu în interior. Viaţa sub Soare este o …deşteptare greşită şi grăbită a esenţei. Adevărata deşteptare, nu găseşte lumina la căpătâi, ci în interiorul său strâmt, în care umbra e o absenţă infinită. Într-un univers fotonic şi sclipitor, în care lumina e arhitect doar al umbrei, fiinţa recent şi stângaci dezmeticită îşi prelungeşte prima plecare chimică şi haihuie a anatomiei sale, în căutarea luminii situată, veşnic şi chinuitor, dincolo de ea. Astfel, dintr-o existenţă pură, suficientă sieşi şi neademenită de nimeni către nicăieri, esenţa fiinţei se schimonoseşte, transformându-se într-o patetică vietate bântuitoare. Întâia ei călătorie, în căutarea luminii, e o uşoară alungire între rădăcinile umbrei şi strălucirile firave, venite dintr-un ,,sus,, aflat pretutindeni acolo ...afară. Viaţa sub Soare nu e găsire, ci doar căutare ostenitoare. Căutarea care nu se termină cu găsirea, nu e decât un infern care pare doar fericit. E ca o mână : începe cu umărul -aparentă simplitate- apoi continuă cu braţul şi antebraţul, inginereşte structurate şi articulate în vederea unei temeinice şi înverşunate răscoliri, după care, nemulţumită de sine, se întinde dincolo de frustrarea ei, într-o vădită disperare, împărţindu-se în cinci degete, fiecare cu articulaţiile şi gradele lui de libertate a bâjbâirii, ceea ce îi aduce o mai mare zăpăceală şi frustrare. Trist, dar adevarat este ca, detaliile căutării, sunt şi ale negăsirii. Astfel, doar risipirea este eternă nu şi fiinţa. În aceste condiţii, moartea e un cadou. Ea recapitulează într-o manieră divină, eronata trezire. De aceea, moartea nu e o prezenţă situată în afara percepţiei vizuale şi interpretative a căutării bezmetico-solare. Ea îşi prezintă divina şi unica sa arhitectură …retinei -prietena intimă a luminării veşnic-exterioare. În aceste condiţii vederea morţii e practic, vederea unui steag de luptă, care nu înseamnă biruinţa, ci doar adevărata orientare în dezorientarea produsă de vălmăşeală bătăliei. Orientarea nu e una spaţială, care poate fi lesne înşelătoare, ci una existenţială şi însufleţitoare. În faţa morţii, orice pricepere isterică şi amagitoare, se opreşte, contemplă şi tace. Doar dincolo de moarte locuieşte gasirea. Moartea situiază fiinţa direct în interiorul inconfundabil al găsirii vieţii autentice si veşnice.
Eternă nu este ea însăşi, ci doar interpretarea pe care o dă aceasta esenţei, prin nemişcare.
În contrast, viaţa îşi strecoară fiorii neliniştii şi ai tresăririlor ei neluminate, prin fluidul efemer ale fiinţei, făcând-o pe aceasta, vulnerabilă în faţa îndoelilor perpetue şi degradante.
Fiinţa astfel trezită din somnul în care nu visa nimic, se mişcă de mână cu propria-i umbră, semn că lumina e pe undeva, prin preajma carcasei ei şi nu în interior. Viaţa sub Soare este o …deşteptare greşită şi grăbită a esenţei. Adevărata deşteptare, nu găseşte lumina la căpătâi, ci în interiorul său strâmt, în care umbra e o absenţă infinită. Într-un univers fotonic şi sclipitor, în care lumina e arhitect doar al umbrei, fiinţa recent şi stângaci dezmeticită îşi prelungeşte prima plecare chimică şi haihuie a anatomiei sale, în căutarea luminii situată, veşnic şi chinuitor, dincolo de ea. Astfel, dintr-o existenţă pură, suficientă sieşi şi neademenită de nimeni către nicăieri, esenţa fiinţei se schimonoseşte, transformându-se într-o patetică vietate bântuitoare. Întâia ei călătorie, în căutarea luminii, e o uşoară alungire între rădăcinile umbrei şi strălucirile firave, venite dintr-un ,,sus,, aflat pretutindeni acolo ...afară. Viaţa sub Soare nu e găsire, ci doar căutare ostenitoare. Căutarea care nu se termină cu găsirea, nu e decât un infern care pare doar fericit. E ca o mână : începe cu umărul -aparentă simplitate- apoi continuă cu braţul şi antebraţul, inginereşte structurate şi articulate în vederea unei temeinice şi înverşunate răscoliri, după care, nemulţumită de sine, se întinde dincolo de frustrarea ei, într-o vădită disperare, împărţindu-se în cinci degete, fiecare cu articulaţiile şi gradele lui de libertate a bâjbâirii, ceea ce îi aduce o mai mare zăpăceală şi frustrare. Trist, dar adevarat este ca, detaliile căutării, sunt şi ale negăsirii. Astfel, doar risipirea este eternă nu şi fiinţa. În aceste condiţii, moartea e un cadou. Ea recapitulează într-o manieră divină, eronata trezire. De aceea, moartea nu e o prezenţă situată în afara percepţiei vizuale şi interpretative a căutării bezmetico-solare. Ea îşi prezintă divina şi unica sa arhitectură …retinei -prietena intimă a luminării veşnic-exterioare. În aceste condiţii vederea morţii e practic, vederea unui steag de luptă, care nu înseamnă biruinţa, ci doar adevărata orientare în dezorientarea produsă de vălmăşeală bătăliei. Orientarea nu e una spaţială, care poate fi lesne înşelătoare, ci una existenţială şi însufleţitoare. În faţa morţii, orice pricepere isterică şi amagitoare, se opreşte, contemplă şi tace. Doar dincolo de moarte locuieşte gasirea. Moartea situiază fiinţa direct în interiorul inconfundabil al găsirii vieţii autentice si veşnice.
No hay comentarios:
Publicar un comentario