De ce sub Soare... ?

    Poate că Soare nu-i decât o umbră discretă ascunsă stângaci printre fibrele oricărei întocmiri luminate lăuntric. Astfel fizionomia e una din interpretările realitaţii. Interpretarea solară. De ce  sub Soare înălţarea trebuie să fie zburată şi mai ales cu pene înfipte adânc în sânge şi suferinţă?

Uite, şoimul acesta din spatele mugurilor neînaripaţi, îşi predică gâfâind filozofia neîmplinirii. Nereuşita înălţărilor milenare l-a convins să-şi crească în cioc chiar şi penele altei întocmiri, amăgite de aceeaşi dogmă a fâlfâirii degeaba.

Sub Soare, toate înălţările se numesc la fel : ,,iat-o !,,. O intonaţie magică. Când predicatorii marketingului decolării pronunţă această formulă concretă a convingerii, atunci, brusc, oricărui ochi i se face ruşine de umbra lui şi drag de văz-duhul care, niciodată n-a găzduit până la capăt înălţarea. Dacă bieţii ochi ar citi printre gene tainele cromozomiale ale căderii, ar pricepe că orice trudă vâslită spre... ,,înalt,, e o repetare indiscretă a neputinţei.

,,Zburaţi înălţarea !,, ,,zburaţi înălţarea spre Soare şi umbrele nu vor mai fi !,, -exclamă idolatru tribunii din înaltele loje academice, protejate ermetic de-o aroganţă civilizată . Dar eu mă uit şi din fericire divină,  reuşesc să văd că între mine şi şoimul ce-şi gâfâie amăgirea, ca o trădare ascunsă-ntre pene, stau mugurii aceştia ne înaripaţi.

,,Uite!,,-îmi spun şoptit- cât de înaltă-i ivirea lor pe ramuri şi undeva departe li-i pierdută umbra !

    Apoi frunzele se nasc şi ele la-nălţime într-un ,,zbor,, ne-nsângerat. Înfrunzirea,  să fie oare o altfel de bătaie din aripi ? După toate jocurile ludice ale verii şi după toate dansurile acrobate şi iniţiatice frunzele, în sfârşit îşi iau şi ele ,,zborul,, dar nu spre înalt. Oare sub Soare doar ,,înaltul,, merită... călătorit ? Frunzele lasă-n urmă lor ,,înaltul,, şi ,,zborul,, când îşi vizitează izvorul facerii lor. Ochii -aceste bulbucate amăgiri fizionomice ale Soarelui- declară patetic zborul frunzelor ca fiind ... cădere şi apoi se amuză.

Dar înălţarea stă oare-n sudoarea aripii care pictează-n zare zbor obosit? Şi ce este căderea câtă vreme lasă-n susul venirii sale o înălţare himerică? În această lume solară, doar de-o dimineaţă si-o seară frunzele ...nu cad. A cădea e-un mit nihilist. Frunzele, în pictura minimalistă a călătoriei lor, reprezintă nu înălţarea, ci moartea acesteia. Frunzele murind se mută de pe ramurile agăţate bezmetic într-o lumină doar sclipitoare pe alte ramuri, înşurubate temeinic într-un întuneric mult mai exact, în care putrezirea e doar taina unei noi iviri deja înălţate.

    Soarele e doar o umbră discretă, ascunsă stângaci printre fibrele întocmirilor luminate lăuntric. Fizionomia înălţării fâlfâite e doar una din helio-interpretările acestei sărmane lumi, gata să apună.

Se apropie noaptea, când Soarele nu va mai putea arăta, cu sclipirile sale saltimbance, înaltul atât de amăgitor.