http://iola-definitii.blogspot.com/

sábado, 3 de diciembre de 2011

Amintiri din copilaria gibonilor. ( text nerecomandat minorilor)


Cuvânt înainte

Orice asemănare cu personajele descrise-n text este pur întâmplătoare.
Textul nu face referire generală, la majoritatea populației, ci doar la acea categorie
de români ale căror ,,cultură,, umple buzunarele zăngănitorilor de manele.

Capitolul I - despre giboni

Gibonul, trăiește în pădurile tropicale ale Asiei, dar originea lui este …mioritică

Capitolul al II lea - cum dialoghează gibonii

L-au împușcat în cap. Au tras, în el, ca târtanii, cu mitralierele, ca și cum ar fi fost un leu, de care le-ar fi fost frică, să nu se-apropie de ei. Din mulțimea de țărani cu pușcă, ale căror fețe erau, asemenea mămăligilor, încorsetate-n șireturi de cânepă, cu care erau încălțați, a ieșit gibonul. Era scund și clăpăug. După rânjetul tâmp, schițat peste-o acnee virulentă, părea un down retardat, dar după trese… sergent. Sergentul Plăvan Tuchitu
Toaș căp'tan-strigă ăsta, gâfâind ca un porc, în călduri- lăsați-mă să-i mai descarc un încărcător în creier!
-Ce vrei să-i mai faci bă’, că-i mort de-a binelea? Dă-l dracu’! – îi raspunse capitanu’.
-Ptiu! Să moară mama, dacă nu-l fac flenduri, pentru cât ne-o chinuit, dictatorul lu’ … mă-sii.
-Bine mă! Trage și te satură! Descărcă-te!

Capitolul al III lea - doar o … precisă constatare

Așa au fost asasinați toți bravii dictatori. Meltenește, de către … plavanii tuchiți.
Dacă, întâmplator, cititorului i se naște întrebarea ,,de ce-am numit bravi pe dictatori?,, răspunsul e scurt și mai ales, simplu: pentru c-au fost ,,bravi,,. Doar ei, dictatorii, au făcut istoria. Restul: președinți, vicepreședinți, regi, prim-miniștri și alte târâtoare zoologice, n-au știut decât să-și frece bucile si râturile cu pirsing, pe băncile parlamentelor interbelice, post-belice, post-decembriste. Singura îndeletnicire, pe care acestia au avut-o și încă o au, este alba-neagra:
uite contu’, acum nu e
că l-am transferat în ue

Capitolul al IV lea - amintiri tot de pe vremea, gibonilor

Capitolul ăsta este ultimul. Promit. Știu că cititorul e învățat cu scurte, dar melodioase replici maneliste, sau după caz telenoveliste. Buci balansându-se, țâțe pendulând în fața penisurilor erecte, burice, buze injectate bălos cu plastic, pupici ca și pe-aici, lacrimi, batiste umplute cu muci și lacrimi made in America Latină. Deci știu că se cere și se rabdă de toate, dara … în doze mici și repetate, până la obținerea unei come profunde de dobitocie de țarc
De aceea m-am gândit că e bines să fiu foarte direct
Gibonii mioritici, dintotdeauna au fost lași. Mereu, în hăituita lor viață s-au ascuns, după caz, în spatele a ceea ce aveau la-ndemană: diplome, camioane, mastere, strunguri, doctorate, plocoane, plecăciuni până la pământ, osanale, ovații, aplauze entuziaste până la delir și spume la bot. Deci, fiecare dintre acești ,,viteji,, care au asasinat, direct sau indirect pe dictatori, au trăit, în timpul acestora din urmă, o viață putrefactă de dobitoci patrupezi. Nici prin cap nu le-au trecut vreodată, că-n lumea lor, cu mugete și copite potcovite, ar putea încăpea și …curajul -chestia aia verticală, tare-băț și cu sânge, la greu, în ea. Dacă vreunuia din acești mancurzi asasini i s-ar fi …sculat, măcar odată, curajul, ar fi putut să facă și altceva, decât ceea ce știau că este pe placul celor, pe care-i lingeau cu destoinicie între fese
Dezicerea, sau dizidența, cum e la modă să se spună astăzi, sunt noțiuni necunoscute de ei. Linșarea celor pe care i-au mozolit o viață, a avut loc ulterior, când dictatorii, albiți deja la cur, de limbile lor harnice, erau legați fedeleș. Gibonii nu cunosc decât două manifestări: ori adulează și aplaudă până la extaz și convulsie cerebrală (idem site-urile literare), ori descarcă, plini de ură viscerală, un încărcător de gloanțe, în encefalul celui care, conform îngustimii sufocante a minții lor, nu corespunde matriței ,,linge-mă frate, că te-am lins și eu!,,
Deci gibonul -acest lingău epidermian prolific- netezește în mod lasciv doar anatomia ...obligațiilor. Atacurile acestui patruped bolând, este mereu prin surprindere și în haită. Când este singur, față în față, gibonul îți rânjește măgulitor și falacios, că ți se face milă.
......
Aveam, nu mai mult de douazaci de ani. Eram un prunc, dar cu mult sânge-n …curaj. Făcusem, în armată fiind, un curs de ,,școală de gradați,,. Învățam bine și mă pregăteam cu interes. Examenele le-am luat cu relativă ușurință, așa că trebuia să termin cu gradul de sergent. Dar, din cauza spiritului meu, pe față, nonconformist, care dădea mereu de furcă comandanților școlii, am fost avansat doar la gradul de caporal.
După un scurt timp, tot din cauza aceluiași motiv, am fost retrogradat. Așa că în momentul în care mi s-a dat pe mână, o grupă de soldați, eram doar fruntaș, un fel de soldat cu trese.
Compania din care făcea parte plutonul, grupa mea și respectiv eu, era formată, nici mai mult, nici mai puțin, din 280 de soldați, 20 de caporali, 5 sergenți (unul de fiecare pluton), 5 plutonieri și un locotenent. În total 311 persoane. Când, datorită unor ordine de sus, compania trebuia să traverseze orașul pe jos, în marș, locotenentul major, comandantul companiei, știa cui să-i încredințeze comanda. Nu, nu plutonierilor, sau sergenților, ci …mie, un soldat cu trese.
Când strigam ,,drepți,, până și căcatul, chiar dacă dădea să părăsească grăbit colonul, se oprea. Iar când ziceam ,, înaintea-marș,, cei 305 militari în termen, mergeau în cadență strictă, de parcă ar fi fost un singur om. Eram rău nu-i așa? Eram un dictator? Nu, eram doar eu însumi, fără frică, cu sânge-n ghioagă. Gibonii melteni mă urau, așa cum mi se-ntâmplă și pe-aici ,,prin împrejurimi,,. Dar n-aveau curajul, nici măcar să strănute, vreunul, în fața mea. Probabil că se sfătuiau în ascuns, să mă linșeze. Odată, la grămadă gibonească, stil cireadă bine-nțeles, unul dintre cei de ciclul doi, adică mai vechi decât mine, m-a lovit pe la spate, cât a putut elde tare. Surpriza lui și a celorlalți patrupezi rumegători și bălegoși, a fost că …n-am căzut, ci am întors capul și l-am văzut. Bine-nțeles că lovitura a fost atât de puternică (cu sete, ură târtănească și lașitate parșivă), încât o săptămână am mâncat cu greu. Era noapte. Noaptea cuțitelor lungi...eșuată. A doua zi, m-am îndreptat direct către lașul cretacico-mezozoic și cufurit. Era ,sărmanul, mereu înconjurat de alți urangutani râioși. M-am apropiat și l-am privit în fața aia de down retardat și i-am zis:
-Ți-ai împlinit hachița, păduche iobăgesc și medieval. M-ai lovit cu lașitate mârlănească, pe la spate și n-am căzut. Nu te bucuri? Eu te invit în curte, să-ți dau în botul ăsta de cercopitec. O să ți-o dau prin față, ca să iei lecție, de cum se pun copitele unui patruped, la mândru soare. L-am așteptat și...după sfânta lege gibonească a lașității.. n-a venit.
Timpul a trecut. Nu m-am răzbunat. Nu fac parte din rasa ciobăneasco-mioritică și balcanică. Dar, întâmplarea a făcut , să-mi vină și mie rândul. Plăvan al meu, gibon de rasă, era cu unu’ din prietenii lui din același clan de ,,piloși,, numit și ,,bortari,, pentru că pupau în borta dorsală pe locotenenți și erau în stare să vândă și pe-alde frate-so, pentru o permisie de opt ceasuri. Tipul reuișe să mă supere rău în ziua în care l-am găsit pe holurile cazarmei. Nu ne vedeau cei mari. I-am ieșit înainte și i-am dat o singură ...,,sugestie,, în malaxorul lui spurcat și hodorogit. În secund doi, 98 de Kg de mațe pline de căcat infect, erau la orizontală. Ceilalți cimpanzei însoțitori au început să se agite, semn că eram în grădina lor zoologică. În secunda trei am și fot chemat în cabinetul locotenentului major.
-Fruntaș Munteanu, ești chemat la ordin de toaș lent-major
Mă așteptam la pedepse grele. Lovisem unul din cei mai destoinici piloși. Ăsta nu venea niciodată de-acasă, din permisie, fără să aducă în rucsac și cămară lu’ săracu tat-so.
Când am intrat în cabinet, nici n-am fost lăsat să mă prezint, darămite să dau socoteală de ce făcusem.
-Taci -mi-a strigat lent-majorul- Ai făcut box la viața ta?
-Nu să trăiți! -i-am răspuns protocolar
-Păi atunci cum l-ai dat mă p-ăsta jos?
Nedumerirea lui venea din imaginea dezgrațioasă, pe care-o avea la dispoziție. Ce vedea sărmanul? Un ins sfrijit. Adică eu. Aveam pe-atunci 58 de Kg cu mațele pline. După ce le deșertam, nu mai aveam plăcerea să mă mai cântăresc.
După ce mi-a dat comanda ,,pe loc repaos,, și m-a asigurat, de faptul că se bucură enorm, de ceea ce i-am făcut eu ăluia, că era pila unui adversar de-al lui, abia atunci am răsuflat ușurat. În loc să-mi dea o pedeapsă exemplară, la care m-așteptam, adică vreo săptămână de arest, el m-a luat de după gât și m-a întrebat, de data asta prietenește:
-Cum i-ai dat mă, că mușchi...doar dacă dai fuga la măcelarie…?
-Toaș lent-major, dacă tot vă bucurați și-mi permiteți să vorbesc deschis cu dv., atunci am să vă spun o taină. Eu sunt bărbat, ce nu se vede? Am un mușchi, care nu greșește niciodată. Nu-i nici în stânga nici în dreapta. E... în sânge-n centru.
-Ieși din fața mea! -a strigat la mine prietenește.
Atunci a fost una din împrejurările în care m-am simțit învingător, nu prin abilitățile fizice, ci prin bărbăție, verticalitate și curaj
Deci gibonii, că de-aici plecasem cu ,,dișertația,, care, așa cum am stabilit, sunt de origine mioritică, nu cunosc ,,verticalitatea... dură, adică-ntărită băț,,. Nu posedă așa ceva. Nu cunosc acest termen numit ,,curaj,,. Ei sunt viteji, numai când adversarul lor e neatent, sau legat burduf, ca în nefericitul caz ceașcă. Doar în aceste împrejurări se produce în icrele alea pe care le poartă în cutia craniană, o specie de furie zoologică de gorile, cu care asasinează pe cel pe care, toată viața lor de păroși retarzi, l-au lins, l-au aclamat, l-au lăudat, l-au aplaudat.
Ei, parcă până aici aș fi vorbit, de site-urile astea ,,literare,, pline până la refuz de ,,genii,,. În ecosistemul putrefact al acestor site-uri, pe lângă persoane oneste și cu adevărat cultivate, întâlnim și o liotă întreagă de ,,bortari nevertebrați,,. Acum, termenul ,,bortar,, nu este necunoscut. Am avut grijă să explic legătura lui semantică și conotativă, cu realitatea tristă a relației între limbă (organul principal al lingușirii) și... zonele intime și ecologice ale dejecției, fecalelor.
Mai departe... deja s-a prins cititorul, că o fi el lingău epidermian, cretacic și fosilizat, dar are și el oleacă de minte.
Măcar reflexul ăla bazic neandertârtănesc

Concluzie

Ceașcă Ceaușul a fost un dictator. A dres, a dărâmat, a mutat, a făcut ce au vrut mușchii lui. Câtă vreme a avut puterea, toată hoarda de lemurieni l-au sărutat în cur și l-au și aplaudat. Gibonii n-au avut curajul INDIVIDUAL, să-l înfrunte. Au făcut-o la grămadă, ca și câinii maidanezi nevaccinați. Când s-au asigurat că-i legat burduf și că nu mai are scăpare, l-au asasinat, oligofrenii, retarzii, gibonii, alde down, gauzarii și bortarii. Dar Ceaușul, pantofar cum era, a arătat unei Românii întregi predominant-cretacice, că lui nu-i este frică de moarte. Acesta, ca și celălalt dictator Antonescu Ionel, a înfruntat moartea cu demnitate și cu fruntea sus, lucru de care nu a fost, nu este și nu va fi în stare, niciunul dintre cercopitecii retardați și păduchioși, care ,,conduc,, astăzi țara.
Prin urmare, problema României nu este de natură economică, nici politică, ci morală, în care prezența pregnantă a spiritului de clan, de lingușeală reciprocă și perpetuă, ca și pe site-urile de ,,literați, nu face decât să îndulcească bunul simț comun, să atenueze vigilența rațiunii și să obstrucționeze spiritul de dreaptă justiție.
Ceaușescu, prin acceptarea morții, cu seninătate și bărbăție, a demonstrat întregului ecosistem zoologic infect și putrefact, nu numai faptul că nu e un patruped, ca cei care l-au asasinat ghiolbanește, dar și faptul că, timp de 25 de ani și-a meritat, din plin, funcția de DRESOR ÎNTR-UN CIRC MIORITIC DE GIBONI NEANDERTALIENI

Sugestie

 Alegeți-mă pe mine dictator!
Promit că nu-mi va trebui 25 de ani, pentru ca să eradic  definitiv compromiscuitatea adulatoare, lingușitoare și mafiotă a românilor, de la vlădică până la opincă.
Dragi giboni, carpato-danubieni, pe Ceaușescu l-ați omorât, mișelește, dar eu v-aș dresa în așa fel încât, nu numai că, n-ați avea curajul să vă apropiați și să mă mușcați, dar chiar și după moartea mea, mi-ați ocoli crucea , anchilozați de spaimă, ca în fața unei arătări, de dincolo de lume.
Cu dragoste un dictator în stare latentă!

No hay comentarios:

Publicar un comentario