Weendesida nu naște pe nimeni.

În Burkina Faso e soare veșnic. Aici, seceta și foametea sunt singurele forme de relief. Ploaia e o serioasă anomalie, a cărei strănut invadează, o dată pe an, lumea fierbinte a Burkinei, ca un miracol programat, de cineva de dincolo de nori. Nu tot astfel este moartea. Aceasta e un locuitor obișnuit și permanent.

Casele au formă de umbreluțe căptușite cu lut roșu. Singura grijă a locuitorilor de-aici, după o zi de căutare arheologică a rădăcinoaselor comestibile, este să recite, în grup, în taina singurei încăperi, a locuințelor, numele înaintașilor lor. Wednaanei îi vine ușor. Ea o pomenește doar pe mama ei Mahadmaana, iar uneori și pe bunica ei Dilha Amtuu, despre care a auzit de la ,,spălăciții cu dumnezeu bătut în cuie,,. Așa li se zice aici, în lumea neagră, misionarilor creștini. Dilha Amtuu naște pe Mahatmaana; Mahatmaana naște pe Wednaana; Wednaana naște pe Weendesida. În Sukcuu Ucura, un sătuc de douăzaci de case, misionarii au reușit să construiască un singur edificiu de o sută de metri pătrați, pe care-l întrebuințează atât ca loc de închinare, cât și ca spital și mai ales cantină. Dintre toate predicile, pe care le-a ascultat Wednaana la ,,cantina cu dumnezeu pe-acoperiș,, a reținut și chiar memorat doar asta ,, dragilor, când vedeți că plouă, să vă uitați drept în sus, pentru că atunci Dumnezeu stă pe nori și miluiește!,,. Orgoliul sukcuuranilor nu li l-a predicat nimeni. L-au moștenit din tată-n fiu și-l practică cu succes fără-ntrerupere. Spre exemplu, când foametea trimite moartea, să le ia câte un copil, sau un bătrân, brusc, simt un fel de rușine față de ceilalți consăteni. Atunci ascund pe muribund, pentru ca nimeni să nu vadă moartea aceluia. În sensul acesta, misionarii au povestit Wednaanei ,,istoria învierii ei,, cum le place acestora s-o numească. S-a întâmplat cu 15 ani în urmă, când a sosit în satul lor, prima furgonetă încărcată cu biblii, alimente, medicamente. În casa Mahadmaanei, situată la marginea celor nouă case pe-atunci, era întuneric. Doar un gram de lumină, furișat printr-o crăpătură din perete, arăta o mișcare stranie a unei vietați minuscule. Buricul degetului slăbit de foame al Wednaanei, ieșise printre nuielile coșului sub care era ascunsă. Ea era cu mult mai mică decât pietroiul pus deasupra. În așteptarea morții, care nu știe nimeni de ce întârzia, degețelul bebelușului, deranja liniștea obscură. Clipele de dinaintea morții, erau toate acolo, însemnate cu răbdare pe nuielele ,,mormântului,, de unghiuța ei minusculă. Nu mai era nimic de făcut. Plânsul de foame s-a plâns la vremea potrivită, lacrimile … s-au scurs. Acum era vremea singurătății ascunse și a așteptării tăcute. În hăul infinit al liniștii muribunde, s-a auzit un sunet. La început era ca un bâzâit de țânțar, apoi cu timpul, crescând, a început să se audă cu claritate. Era motorul obosit al unei furgonete, care a oprit brusc în fața casei. Cineva a intrat strigând în engleză ,, Anybody home?,,. Șoferul furgonetei, după zeci de km. de marș ne-ntrerupt, printre dune de nisip, avea nevoie de o bară metalică sau din lemn, cu care să-și îndrepte una din aripile caroseriei, care intrese în roată. În timp ce căuta grăbit prin casă, a găsit din întâmplare bebelușul.

Așa a fost și va rămâne, povestită ,,învierea,, Wednaanei. Misionarii au ajutat-o pe Mahadmaana să-și crească fiica și ea a crescut-o cum a putut.

Dar aceștia n-au rămas multă vreme în sat. Mahadmaana a murit la cațiva ani, de dezinterie. Wednaana,la 15 ani, a născut un prunc deja mort. A numit-o Weendesida. Era noapte. Liniștea suferinței ei o zgâria zgomotul unei ploi, care abia a-ncepuse. Atunci și-a adus aminte de predica ,,spălăciților,,. A luat pruncul mort și a ieșit în toiul nopții, în ploaia care se făcea din ce în ce mai deasă, și ridicându-l deasupra capului striga cât putea ,,miluiește! miluiește!. Doamne unde ești miluiește! O cheamă Weendesida. Weendesidaaa …o cheamă,,.

Dar în întunericul acela vâscos și amețită fiind de durere și jale, Wednaana nu mai știa unde-i ,,susul,, către care trebuie să-și îndrepte privirea. Dar …continua să strige ,,Wendesidaaaa, Wendesidaaa …se cheamă Doamne. Milueste! Miluesteeee!,,. Întunericul umed nu avea nici ,,sus,, nici ,,jos,,. Doar un strigăt negru îndurerat.

A doua zidire

  -Copile taică - îşi aducea aminte Benu ,că i-a spus tatăl lui ,pe patul morţii - tu o să creşti şi poate ţi-o da Domnu' sănătate şi-o să trăieşti mulţi ani, dar tu să nu uiţi un lucru : sufletul are-o meteahnă, nu poate sta mult în soare.  Aşa că, oricât de multe, fericiri, i-ai da, tot o să te părăsească, într-o bună zi, baiatu' meu. 

  -Şi unde-o să se ducă sufletul ? - l-a întrebat , curios,  pe tatăl lui . Acesta i-a răspuns ridicând din umeri.€“ 

  -Ce ştiu eu, copile… ce ştiu eu? Cre' că la... umbră, ca orice vietate.

Benu îşi aduce aminte de acest dialog ,ca de rugăciunea domnească, ori de câte ori vine în vizită, la mormântul părinţilor lui. Acum e seară şi el, încă nu s-a sculat, de pe banca, din lemn, putrezită, aşezată în faţa mormântului. O salcie plângătoare, ale cărei rădăcini, cine ştie prin câte morminte face inventarul,  îşi balansează crengile,  peste creştetul capului lui şi peste crucea, din beton, pe care stă lipită, stângaci,  poza părinţilor lui. Prin văzduh, au început, deja, să apară păsări, care nu suportau ,nici ele, lumina Soarelui. În strălucirea Lunii, capul încărunţit al lui Benu,  pare o altă lună, mai mică, odihnindu-se, momentan, pe pământ .

  -Cică ,,la umbră ca orice vietate,, - îşi şopteşte, râzând ,Benu, ca un înţelept , trecut prin multe ale vieţii - cât de naiv eram ! Şi totuşi dacă sufletul nu se duce la umbră...unde se duce... ?

În linişte, noaptea cunună un cântec de greier, cu lumina lumânării, de sub cruce, făcându-le ,astfel, un singur trup.

Noaptea... zideşte o nouă vietate...

 A două zidire - spun scripturile - nu Soarele o arată ochilor,  nici Luna. A două zidire nu va fi arătată ci doar … văzută.

Gânduri - existențiale

Intimitatea

-   Intimitatea e un poem, sublim. Acesta se poate citi in surdină, dar din el, nu se poate cita, niciodată.

-   Intimitatea e, întocmai, ca oul, în coaja sa, nu... între coji. Oul, în spaţiul curb al sinelui, îşi împinge cu putere, în toate direcţiile, fluidul vital al prezenţei lui, dar, din prudenţă, niciodată nu străbate coaja ,,aici-ului,, indispensabil. ,,Dincolo-ul,, e, în rotunjimea percepţiei lui, o… întindere ispititoare, numai bună pentru rostogolirea inutilă şi periculoasă. Oul, între coji, dimpotrivă, prin însăşi spărtura lui ,,citează,, din poemul tainei sale, întinderilor indiferente, trădându-se astfel. 

-   Intimitatea e o ghemuire. Ghemuirea nu este ceea ce spun criticii moderni  ,,o rătăcire temporală şi tridimensională între cele patru puncte cardinale,,. Iată !  răsfoind paginile croşetate atent ale unui dicţionar la modă (toamnă - iarnă), citesc cu uimire  ,,ghemuirea este singura fiinţă capabilă să-şi menţină temperatura corporală adunând toate plecările şi depărtările sinelui ei în jurul unui singur buric...,, 

Porţile Nirvanei sunt din stejar.

De la amvonul răsărit în mijlocul sinagogii, ca o gaură neagră-n centrul unei galaxii, rabinul, uşor adus de spate, îşi exhibă palmele de fiecare dată când citeşte de pe sulul din piele, depănat spre dreapta ,,nenorocirea nu răsare din pământ,,. Am învăţat deja pe de rost, desenele cubiste ale buzelor lui în mişcarea matematic-explicaţionistă, a cuvintelor lui YHVH. De aceea mintea-mi hoinăreşte cotrobăind amintiri. Se zice că părinţii noştri îşi spălau faţa şi mâinile până la coate înainte de a atinge sulul cărţii şi a citi acest nume preasfânt. Palmele rabinului întinse spre îndobitocita noastră retină, îşi arată insistent nu formele degetelor anchilozate în unghiuri drepte, ci doar carnea zidirii lor din care, zice el ,,nu poate răsări nenorocirea,,. Mă rezem de spătarul băncii din stejar şi banca mă cuprinde cum pleoapele cuprind ochii chinuiţi de lumină. Simt o ameţeală. Azi nu mi-am luat pastilele pe bază de clor, dar mă voi linişti nemişcându-mă. Se zice că nemişcarea prelungită, e ca învierea întregii fiinţe. Mă tem totuşi că răutăţile trupului meu adânc înrădăcinate în solul fiinţei nu vor asculta de … nemişcare ba vor râde de ea cum râdea Goliat de micuţul David. Se vor răscula, aşa cum o fac de fiecare dată. Tâmplele şi timpanele simt dezordinea lăuntrică şi încep să zvâcnească. Se instalează-n jilţul lui, leşinul, dar rabd în ...nemişcare.
-Ce sunt certurile, pizma, clevetirea şi duşmănia, dacă nu clocotiri ale duhului ? - strigă profetic rabinul, din dosul largilor sale mâneci răsărite pieziş din trupul lui - Carnea nu poate face daune. Doar duhul. Dar dacă duhul se ia, cărnii nu-i rămân decât kilogramele...
Are dreptate - îmi şopteam. Moartea dăruieşte trupului o liniştire prea adâncă. Trupul, sărmanul, acomodându-se cu ea, nu mai reuşeşte să găsească drumul de întoarcere către el însuşi, către zvâcnirile lui vitale. Mort, nu se mai cunoaşte pe sine căci cunoaşterea lui e mişcatoare. Se linişteşte prea adânc, dezmembrându-se, dizolvându-se, risipindu-se.
Între timp respiraţia mi s-a rărit, până aproape de absenţă. Ochii privesc ţintă, către mimica, din ce în ce mai stranie şi neînţeleasă a rabinului. ,,rabdă şi călătoreşte uimit, prin propriul trup şi boala va fi învinsă!,, - îmi şoptesc anemic în peştera fiinţei mele, anchilozate frumos, într-un scaun din lemn, sub un tavan văruit albastru, într-o adunare chimico-elohimică.

Extraterestrul

- Dom' doctor eu n-am nimic la cap, credeți-mă ! Ce pot să am?
- Gligule lasă-mă să te ajut ! Eu sunt medicul tău. Răspund de sănătatea ta. D-aia iau salariu.
- Bine, dar trebuie să mă credeți pe mine, nu pe mama. Nu-i așa mamă?
Mama e un pic cam fricoasă și d-aia m-a adus aici la dumneata, dar eu sunt bine.
- Măi băiete, dac-ar povesti doar mamă-ta, aș putea zice că se-nșeală, dar... tot satul zice despre tine același lucru. De ce-ți zic toți Gligucăscagură ? Asta-i porecla care ți-au dat-o oamenii care-ți văd beteșugul, pentru care mamă-ta te-a adus aici. Din cauza asta, spun sătenii că ți-ai ratat și studiile. Uite, povestește-mi, de exemplu, ce ți s-a-ntâmplat ultima dată cu...extraterestrul!
- A ! Eram sigur. Dom' doctor, ce să mai...Mamă, pe matale ce naiba te-a apucat să ... ? Dom'le eu nu sunt nebun. Dumneata crezi că-s dus cu sorcova ? Extraterestrul...extraterestrul era o invenție, la mișto, pentru ăia care râdeau de mine.
- Îmi imaginez că totul a fost o invenție, dar ce mă interesează pe mine, ca medic, este cu totul altceva. Ce vreau eu să aflu este, de ce ți se-ntâmplă episoadele alea, de zic unii că ai epilepsie alții că ești gata să mori ?
- Am povestit tuturor chestia asta, zicându-le să nu se sperie, că eu în momentele alea, nu fac altceva decât să mă odihnesc. Când cu extra...terestrul tot așa a fost. Practic mă odihneam.
- Dar de ce nu auzi când te strigă oamenii, de răspunzi la a treia sau a patra chemare și aia facută cu voce tare și atunci tresari, de parcă dormi, în timp ce ești cu ochii țintă la oameni ? Ce ți se-ntamplă ? Ce vezi ? Ce auzi ?
Un timp Gligore tăcu, scărpinându-se la ceafă. Nu știa cum să-i răspundă doctorului la acest lucru. În timpul vieții, a fost întrebat de multe ori despre aceste stări, ale sale, iar în ciuda tuturor explicațiilor pe care le dădea, nu era înțeles de nimeni, dimpotrivă batjocorit. În cele din urmă se hotărâ să-i explice doctorului, cum s-a întâmplat ultimul episod cu...paranormalul.
- Uitați cum a fost ! Stăteam la umbra unui copac. Ceilalți oameni care erau la coasă cu mine se așezaseră și ei, care pe unde apucaseră, să se odihnească. Lângă mine, chiar în față mea, erau doi oameni care se certau. Unul din ei era mut și cum nu putea să vorbească, dădea din mâini foarte mult și scotea din gât niște sunete ciudate, care nu sunt ca ale noastre, cei care putem vorbi.
Auzeam frecvent ,,iuiulo,, ,,matass,, și uneori ,,hal-lal-l,,. Zgomotele astea m-au făcut să mă uit la el, c-o atenție foarte mare. Și... dom' doctor, aici este chestia asta pe care n-o înțeleg oamenii care mă înconjoară. Eu când sunt foarte atent, aproape că nu mai văd nimic altceva, decât lucrul la care mă uit. La început am văzut un om ca toți ceilalți, dar în timp ce mutul începuse pretidigitația aia gălăgioasă, n-am mai putut să fiu atent și la altceva din jurul meu.
- Oamenii zic că ai stat nemișcat, cam trei sferturi de ceas.
- Era o oră de masă și toți stăteam tolăniți pe iarbă, nemișcați.
- Dar ce zici de șarpele care a trecut peste tine și nu l-ai simțit? Că așa zic oamenii...
Gligore simțea că îi transpiră palmele, fruntea, spatele. Știa că discuția va ajunge la un anumit punct, unde el nu va mai putea să eschiveze și totuși nu-i venea să vorbească despre starea aceea care punea stăpânire pe el, în momente ca acelea. Prefera, mai degrabă, să-l considere nebun și să-i dea un pumn de pastile, decât să facă efortul de a explica ceea ce explicase de nenumărate ori altora, fără nici un rezultat.
- Domnu’… dumneata când auzi bombănituri ca ale mutului, nu rămâi așa... răvășit ?
- Nu. Eu am un cumnat care e mut și când vrea să vorbească cu mine, îmi caută fața. Când e sigur că-l văd, începe să dea din mâini, iar eu cum deja i-am învățat limbajul, nu fac decât să i-l descifrez și să-i răspund.
- Aici e problema dom' doctor. Când mutul nu vorbea, eu îl vedeam ca pe un om oarecare, dar când a început să-și agite mâinile, am încetat, treptat, să-l mai văd. Vedeam în el altceva decât un mut exprimându-se. N-am mai putut fi atent la el ci undeva...dincolo de el că nu pot să va explic. El nu mai era...Mintea mea îl prăpădise. Totul încremenise în jur, doar el se balansa. Nu-l mai recunoșteam. În momente ca astea, încerc să mă prind de numele lui, rostindu-l repetat, în șoaptă, dar nu fac decât să-l înstrăinez mai mult și el...se duce. În locul lui, rămâne o făptură care mă atrage din ce in ce mai mult. O privesc din ce în ce mai atent și uimit.
Aud ...,,iuiulo,, ,,matass,,. Văd mâini agitându-se ritmic, îndoindu-se de la cot, uneori de la umăr și cel mai des de la încheieturile degetelor. Nu-l pot ține mult în ochi dom' doctor că ... se duce și eu rămăn cu... altcineva acolo, pe care nu-l cunosc. De fapt nici nu e o ființă ci doar mișcări, sunete care vor să comunice cu mine folosind mâinile ăstuia, gâtlejul lui. În timpul ăsta eu mă odihnesc profund. Iar când m-au strigat oamenii până la urmă i-am auzit și pentru că își băteau joc de mine întrebându-mă ce am văzut de-am rămas așa încremenit, eu le-am răspuns simplu ,,un extraterestru,,. Ce puteam să le zic ?
- Da uite care-i treaba tanti Safta ! Băiatul dumitale trebuie să stea un timp aici, la noi la spital, sub îngrijirea noastră. O să-i dăm medicamentele de care are nevoie, ca să depășească starea. Iar tu Gligule, când o să ieși din spital, să te ferești de Soare și să nu neglijezi tratamentul pe care o să-l primești !
- Da dom' doctor, numai spuneți-mi, când trebuie să-l iau și dacă e bine pe stomacul gol sau după ce mănânc!
Știți, gastrita-mi face necazuri.

Amintiri din copilaria gibonilor. ( text nerecomandat minorilor)

Cuvânt înainte

Orice asemănare cu personajele descrise-n text este pur întâmplătoare.

Textul nu face referire generală, la majoritatea populației, ci doar la acea categorie

de români ale căror ,,cultură,, umple buzunarele zăngănitorilor de manele.

Capitolul I - despre giboni

Gibonul, trăiește în pădurile tropicale ale Asiei, dar originea lui este …mioritică

Capitolul al II lea - cum dialoghează gibonii

L-au împușcat în cap. Au tras, în el, ca târtanii, cu mitralierele, ca și cum ar fi fost un leu, de care le-ar fi fost frică, să nu se-apropie de ei. Din mulțimea de țărani cu pușcă, ale căror fețe erau, asemenea mămăligilor, încorsetate-n șireturi de cânepă, cu care erau încălțați, a ieșit gibonul. Era scund și clăpăug. După rânjetul tâmp, schițat peste-o acnee virulentă, părea un down retardat, dar după trese… sergent. Sergentul Plăvan Tuchitu

Toaș căp'tan-strigă ăsta, gâfâind ca un porc, în călduri- lăsați-mă să-i mai descarc un încărcător în creier!

-Ce vrei să-i mai faci bă’, că-i mort de-a binelea? Dă-l dracu’! – îi raspunse capitanu’.

-Ptiu! Să moară mama, dacă nu-l fac flenduri, pentru cât ne-o chinuit, dictatorul lu’ … mă-sii.

-Bine mă! Trage și te satură! Descărcă-te!

Capitolul al III lea - doar o … precisă constatare

Așa au fost asasinați toți bravii dictatori. Meltenește, de către … plavanii tuchiți.

Dacă, întâmplator, cititorului i se naște întrebarea ,,de ce-am numit bravi pe dictatori?,, răspunsul e scurt și mai ales, simplu: pentru c-au fost ,,bravi,,. Doar ei, dictatorii, au făcut istoria. Restul: președinți, vicepreședinți, regi, prim-miniștri și alte târâtoare zoologice, n-au știut decât să-și frece bucile si râturile cu pirsing, pe băncile parlamentelor interbelice, post-belice, post-decembriste. Singura îndeletnicire, pe care acestia au avut-o și încă o au, este alba-neagra:

uite contu’, acum nu e

că l-am transferat în ue

Capitolul al IV lea - amintiri tot de pe vremea, gibonilor

Capitolul ăsta este ultimul. Promit. Știu că cititorul e învățat cu scurte, dar melodioase replici maneliste, sau după caz telenoveliste. Buci balansându-se, țâțe pendulând în fața penisurilor erecte, burice, buze injectate bălos cu plastic, pupici ca și pe-aici, lacrimi, batiste umplute cu muci și lacrimi made in America Latină. Deci știu că se cere și se rabdă de toate, dara … în doze mici și repetate, până la obținerea unei come profunde de dobitocie de țarc

De aceea m-am gândit că e bines să fiu foarte direct

Gibonii mioritici, dintotdeauna au fost lași. Mereu, în hăituita lor viață s-au ascuns, după caz, în spatele a ceea ce aveau la-ndemană: diplome, camioane, mastere, strunguri, doctorate, plocoane, plecăciuni până la pământ, osanale, ovații, aplauze entuziaste până la delir și spume la bot. Deci, fiecare dintre acești ,,viteji,, care au asasinat, direct sau indirect pe dictatori, au trăit, în timpul acestora din urmă, o viață putrefactă de dobitoci patrupezi. Nici prin cap nu le-au trecut vreodată, că-n lumea lor, cu mugete și copite potcovite, ar putea încăpea și …curajul -chestia aia verticală, tare-băț și cu sânge, la greu, în ea. Dacă vreunuia din acești mancurzi asasini i s-ar fi …sculat, măcar odată, curajul, ar fi putut să facă și altceva, decât ceea ce știau că este pe placul celor, pe care-i lingeau cu destoinicie între fese

Dezicerea, sau dizidența, cum e la modă să se spună astăzi, sunt noțiuni necunoscute de ei. Linșarea celor pe care i-au mozolit o viață, a avut loc ulterior, când dictatorii, albiți deja la cur, de limbile lor harnice, erau legați fedeleș. Gibonii nu cunosc decât două manifestări: ori adulează și aplaudă până la extaz și convulsie cerebrală (idem site-urile literare), ori descarcă, plini de ură viscerală, un încărcător de gloanțe, în encefalul celui care, conform îngustimii sufocante a minții lor, nu corespunde matriței ,,linge-mă frate, că te-am lins și eu!,,

Deci gibonul -acest lingău epidermian prolific- netezește în mod lasciv doar anatomia ...obligațiilor. Atacurile acestui patruped bolând, este mereu prin surprindere și în haită. Când este singur, față în față, gibonul îți rânjește măgulitor și falacios, că ți se face milă.

......

Aveam, nu mai mult de douazaci de ani. Eram un prunc, dar cu mult sânge-n …curaj. Făcusem, în armată fiind, un curs de ,,școală de gradați,,. Învățam bine și mă pregăteam cu interes. Examenele le-am luat cu relativă ușurință, așa că trebuia să termin cu gradul de sergent. Dar, din cauza spiritului meu, pe față, nonconformist, care dădea mereu de furcă comandanților școlii, am fost avansat doar la gradul de caporal.

După un scurt timp, tot din cauza aceluiași motiv, am fost retrogradat. Așa că în momentul în care mi s-a dat pe mână, o grupă de soldați, eram doar fruntaș, un fel de soldat cu trese.

Compania din care făcea parte plutonul, grupa mea și respectiv eu, era formată, nici mai mult, nici mai puțin, din 280 de soldați, 20 de caporali, 5 sergenți (unul de fiecare pluton), 5 plutonieri și un locotenent. În total 311 persoane. Când, datorită unor ordine de sus, compania trebuia să traverseze orașul pe jos, în marș, locotenentul major, comandantul companiei, știa cui să-i încredințeze comanda. Nu, nu plutonierilor, sau sergenților, ci …mie, un soldat cu trese.

Când strigam ,,drepți,, până și căcatul, chiar dacă dădea să părăsească grăbit colonul, se oprea. Iar când ziceam ,, înaintea-marș,, cei 305 militari în termen, mergeau în cadență strictă, de parcă ar fi fost un singur om. Eram rău nu-i așa? Eram un dictator? Nu, eram doar eu însumi, fără frică, cu sânge-n ghioagă. Gibonii melteni mă urau, așa cum mi se-ntâmplă și pe-aici ,,prin împrejurimi,,. Dar n-aveau curajul, nici măcar să strănute, vreunul, în fața mea. Probabil că se sfătuiau în ascuns, să mă linșeze. Odată, la grămadă gibonească, stil cireadă bine-nțeles, unul dintre cei de ciclul doi, adică mai vechi decât mine, m-a lovit pe la spate, cât a putut elde tare. Surpriza lui și a celorlalți patrupezi rumegători și bălegoși, a fost că …n-am căzut, ci am întors capul și l-am văzut. Bine-nțeles că lovitura a fost atât de puternică (cu sete, ură târtănească și lașitate parșivă), încât o săptămână am mâncat cu greu. Era noapte. Noaptea cuțitelor lungi...eșuată. A doua zi, m-am îndreptat direct către lașul cretacico-mezozoic și cufurit. Era ,sărmanul, mereu înconjurat de alți urangutani râioși. M-am apropiat și l-am privit în fața aia de down retardat și i-am zis:

-Ți-ai împlinit hachița, păduche iobăgesc și medieval. M-ai lovit cu lașitate mârlănească, pe la spate și n-am căzut. Nu te bucuri? Eu te invit în curte, să-ți dau în botul ăsta de cercopitec. O să ți-o dau prin față, ca să iei lecție, de cum se pun copitele unui patruped, la mândru soare. L-am așteptat și...după sfânta lege gibonească a lașității.. n-a venit.

Timpul a trecut. Nu m-am răzbunat. Nu fac parte din rasa ciobăneasco-mioritică și balcanică. Dar, întâmplarea a făcut , să-mi vină și mie rândul. Plăvan al meu, gibon de rasă, era cu unu’ din prietenii lui din același clan de ,,piloși,, numit și ,,bortari,, pentru că pupau în borta dorsală pe locotenenți și erau în stare să vândă și pe-alde frate-so, pentru o permisie de opt ceasuri. Tipul reuișe să mă supere rău în ziua în care l-am găsit pe holurile cazarmei. Nu ne vedeau cei mari. I-am ieșit înainte și i-am dat o singură ...,,sugestie,, în malaxorul lui spurcat și hodorogit. În secund doi, 98 de Kg de mațe pline de căcat infect, erau la orizontală. Ceilalți cimpanzei însoțitori au început să se agite, semn că eram în grădina lor zoologică. În secunda trei am și fot chemat în cabinetul locotenentului major.

-Fruntaș Munteanu, ești chemat la ordin de toaș lent-major

Mă așteptam la pedepse grele. Lovisem unul din cei mai destoinici piloși. Ăsta nu venea niciodată de-acasă, din permisie, fără să aducă în rucsac și cămară lu’ săracu tat-so.

Când am intrat în cabinet, nici n-am fost lăsat să mă prezint, darămite să dau socoteală de ce făcusem.

-Taci -mi-a strigat lent-majorul- Ai făcut box la viața ta?

-Nu să trăiți! -i-am răspuns protocolar

-Păi atunci cum l-ai dat mă p-ăsta jos?

Nedumerirea lui venea din imaginea dezgrațioasă, pe care-o avea la dispoziție. Ce vedea sărmanul? Un ins sfrijit. Adică eu. Aveam pe-atunci 58 de Kg cu mațele pline. După ce le deșertam, nu mai aveam plăcerea să mă mai cântăresc.

După ce mi-a dat comanda ,,pe loc repaos,, și m-a asigurat, de faptul că se bucură enorm, de ceea ce i-am făcut eu ăluia, că era pila unui adversar de-al lui, abia atunci am răsuflat ușurat. În loc să-mi dea o pedeapsă exemplară, la care m-așteptam, adică vreo săptămână de arest, el m-a luat de după gât și m-a întrebat, de data asta prietenește:

-Cum i-ai dat mă, că mușchi...doar dacă dai fuga la măcelarie…?

-Toaș lent-major, dacă tot vă bucurați și-mi permiteți să vorbesc deschis cu dv., atunci am să vă spun o taină. Eu sunt bărbat, ce nu se vede? Am un mușchi, care nu greșește niciodată. Nu-i nici în stânga nici în dreapta. E... în sânge-n centru.

-Ieși din fața mea! -a strigat la mine prietenește.

Atunci a fost una din împrejurările în care m-am simțit învingător, nu prin abilitățile fizice, ci prin bărbăție, verticalitate și curaj

Deci gibonii, că de-aici plecasem cu ,,dișertația,, care, așa cum am stabilit, sunt de origine mioritică, nu cunosc ,,verticalitatea... dură, adică-ntărită băț,,. Nu posedă așa ceva. Nu cunosc acest termen numit ,,curaj,,. Ei sunt viteji, numai când adversarul lor e neatent, sau legat burduf, ca în nefericitul caz ceașcă. Doar în aceste împrejurări se produce în icrele alea pe care le poartă în cutia craniană, o specie de furie zoologică de gorile, cu care asasinează pe cel pe care, toată viața lor de păroși retarzi, l-au lins, l-au aclamat, l-au lăudat, l-au aplaudat.

Ei, parcă până aici aș fi vorbit, de site-urile astea ,,literare,, pline până la refuz de ,,genii,,. În ecosistemul putrefact al acestor site-uri, pe lângă persoane oneste și cu adevărat cultivate, întâlnim și o liotă întreagă de ,,bortari nevertebrați,,. Acum, termenul ,,bortar,, nu este necunoscut. Am avut grijă să explic legătura lui semantică și conotativă, cu realitatea tristă a relației între limbă (organul principal al lingușirii) și... zonele intime și ecologice ale dejecției, fecalelor.

Mai departe... deja s-a prins cititorul, că o fi el lingău epidermian, cretacic și fosilizat, dar are și el oleacă de minte.

Măcar reflexul ăla bazic neandertârtănesc

Concluzie

Ceașcă Ceaușul a fost un dictator. A dres, a dărâmat, a mutat, a făcut ce au vrut mușchii lui. Câtă vreme a avut puterea, toată hoarda de lemurieni l-au sărutat în cur și l-au și aplaudat. Gibonii n-au avut curajul INDIVIDUAL, să-l înfrunte. Au făcut-o la grămadă, ca și câinii maidanezi nevaccinați. Când s-au asigurat că-i legat burduf și că nu mai are scăpare, l-au asasinat, oligofrenii, retarzii, gibonii, alde down, gauzarii și bortarii. Dar Ceaușul, pantofar cum era, a arătat unei Românii întregi predominant-cretacice, că lui nu-i este frică de moarte. Acesta, ca și celălalt dictator Antonescu Ionel, a înfruntat moartea cu demnitate și cu fruntea sus, lucru de care nu a fost, nu este și nu va fi în stare, niciunul dintre cercopitecii retardați și păduchioși, care ,,conduc,, astăzi țara.

Prin urmare, problema României nu este de natură economică, nici politică, ci morală, în care prezența pregnantă a spiritului de clan, de lingușeală reciprocă și perpetuă, ca și pe site-urile de ,,literați, nu face decât să îndulcească bunul simț comun, să atenueze vigilența rațiunii și să obstrucționeze spiritul de dreaptă justiție.

Ceaușescu, prin acceptarea morții, cu seninătate și bărbăție, a demonstrat întregului ecosistem zoologic infect și putrefact, nu numai faptul că nu e un patruped, ca cei care l-au asasinat ghiolbanește, dar și faptul că, timp de 25 de ani și-a meritat, din plin, funcția de DRESOR ÎNTR-UN CIRC MIORITIC DE GIBONI NEANDERTALIENI

Sugestie

 Alegeți-mă pe mine dictator!

Promit că nu-mi va trebui 25 de ani, pentru ca să eradic  definitiv compromiscuitatea adulatoare, lingușitoare și mafiotă a românilor, de la vlădică până la opincă.

Dragi giboni, carpato-danubieni, pe Ceaușescu l-ați omorât, mișelește, dar eu v-aș dresa în așa fel încât, nu numai că, n-ați avea curajul să vă apropiați și să mă mușcați, dar chiar și după moartea mea, mi-ați ocoli crucea , anchilozați de spaimă, ca în fața unei arătări, de dincolo de lume.

Cu dragoste un dictator în stare latentă!

Câteva reflecţii descreierate ...atent.

Moartea - garanţia găsirii vieţii autentice.

Moartea e singura reprezentare tăcută şi genială a eternităţii.
Eternă nu este ea însăşi, ci doar interpretarea pe care o dă aceasta esenţei, prin nemişcare.
În contrast, viaţa îşi strecoară fiorii neliniştii şi ai tresăririlor ei neluminate, prin fluidul efemer ale fiinţei, făcând-o pe aceasta, vulnerabilă în faţa îndoelilor perpetue şi degradante.
Fiinţa astfel trezită din somnul în care nu visa nimic, se mişcă de mână cu propria-i umbră, semn că lumina e pe undeva, prin preajma carcasei ei şi nu în interior. Viaţa sub Soare este o …deşteptare greşită şi grăbită a esenţei. Adevărata deşteptare, nu găseşte lumina la căpătâi, ci în interiorul său strâmt, în care umbra e o absenţă infinită. Într-un univers fotonic şi sclipitor, în care lumina e arhitect doar al umbrei, fiinţa recent şi stângaci dezmeticită îşi prelungeşte prima plecare chimică şi haihuie a anatomiei sale, în căutarea luminii situată, veşnic şi chinuitor, dincolo de ea. Astfel, dintr-o existenţă pură, suficientă sieşi şi neademenită de nimeni către nicăieri, esenţa fiinţei se schimonoseşte, transformându-se într-o patetică vietate bântuitoare. Întâia ei călătorie, în căutarea luminii, e o uşoară alungire între rădăcinile umbrei şi strălucirile firave, venite dintr-un ,,sus,, aflat pretutindeni acolo ...afară. Viaţa sub Soare nu e găsire, ci doar căutare ostenitoare. Căutarea care nu se termină cu găsirea, nu e decât un infern care pare doar fericit. E ca o mână : începe cu umărul -aparentă simplitate- apoi continuă cu braţul şi antebraţul, inginereşte structurate şi articulate în vederea unei temeinice şi înverşunate răscoliri, după care, nemulţumită de sine, se întinde dincolo de frustrarea ei, într-o vădită disperare, împărţindu-se în cinci degete, fiecare cu articulaţiile şi gradele lui de libertate a bâjbâirii, ceea ce îi aduce o mai mare zăpăceală şi frustrare. Trist, dar adevarat este ca, detaliile căutării, sunt şi ale negăsirii. Astfel, doar risipirea este eternă nu şi fiinţa. În aceste condiţii, moartea e un cadou. Ea recapitulează într-o manieră divină, eronata trezire. De aceea, moartea nu e o prezenţă situată în afara percepţiei vizuale şi interpretative a căutării bezmetico-solare. Ea îşi prezintă divina şi unica sa arhitectură …retinei -prietena intimă a luminării veşnic-exterioare. În aceste condiţii vederea morţii e practic, vederea unui steag de luptă, care nu înseamnă biruinţa, ci doar adevărata orientare în dezorientarea produsă de vălmăşeală bătăliei. Orientarea nu e una spaţială, care poate fi lesne înşelătoare, ci una existenţială şi însufleţitoare. În faţa morţii, orice pricepere isterică şi amagitoare, se opreşte, contemplă şi tace. Doar dincolo de moarte locuieşte gasirea. Moartea situiază fiinţa direct în interiorul inconfundabil al găsirii vieţii autentice si veşnice.

Ariciul - amintiri din prezent.

Ariciul - stimați admiratori ai spectacolului zoologic darwinist - se pare că este singurul animal pe care l-a făcut Dumnezeu. Creatorul, pe insula Nicăieri unde a fost exilat în urma loviturii de stat, a confecționat cu propriile-i degete, întocmai ca la crearea omului, un animal, pe care l-a trimis pe teritoriile sale, ulterior ocupate și devenite inamice. Pentru orice epidermă modern șlefuită, animalul recent apărut, nu corespundea cu nevoile măgulitoare ale mângâierilor. Partizanii creaționismului -vechi luptători în arenele Romei, acum ritualici amvonieni ascunși în impunătoare catedrale ale frici de orientare modernă- explicau în șoaptă, bizara și parcă nereușita fizionomie, a acestei recent ivite ființe. Frica lor părea un alt fel de exilare. Aceștia susurau direct în mecanismul tainic al urechii interne, teoria așa-zisei vinovății a iubirii fluide care ar soluționa această problemă spinoasă a ariciului, prezentând-o ca pe o scurgere imperfectă și epidermică a pasiunii creatoare.
Cu timpul, teoria a fost tolerată, predicată, predată în scoli, povestită copiilor, dar ariciul... n-a fost niciodată mângâiat, pupat pe botic sau pe alte întocmiri mai intime ale zoologiei lui. Exilul Creatorului continuă. În teritoriile ocupate, pavajul neted, este articolul preferat de tălpile cucoanelor și cuconilor iubitori de mângâieri lascive și flatante. În teritoriile ocupate, abuziv dar vremelnic, ariciul nu va fi purtat niciodata cu mândrie în lesă.

Dizertațiile încolăcirii.

- Dragii mei -le spuse Eliza copiilor ei în timpul mesei de prânz- mi-au rămas ici în suflet cuvintele pline de har ale părintelui Darie. Am zis eu că ăsta-i om cu carte și cu har că altfel n-ar fi putut să zică toate minunățiile alea. Astea-s slujbe care le ține ăștia bătrânii nu ăi tineri care vin de pe băncile școlii și nu știe ce e aia greutatea vieții. Părintele Darie o zis așa : ,,fiilor nu cei ce zice toată ziua doamne doamne or să intre în Împărăția Cerurilor ci aceia care simte nevoile săracului care n-are ce ai tu,, Dar bine că n-o zis-o chiar așa cum v-o zic io acu'. S-a uitat țintă la noi de-ncremenisem toți și nu se mai auzea nici musca și deodată, ca un arhanghel a strigat ,, eheei !,, și după asta o-nceput a zice și-a drege de-și dădea babele ghionturi și șoșoteau zicând că popa Darie tre' să iasă la pensie c-o-nnebunit și nu mai respectă canoanele slujbelor. Da' mie mi-o plăcut și mi-o mers la inima. Mai zicea ,, unii face pomene cu fast, din ăla care s-arate lumii că cine sunt ei și adună la mesele lor mai mult pe cei de-ai familiei lor și astfel binefacerea lor capătă răsplată aici, pe pământ, când și ei sunt invitați la mesele lor de pomană și astfel își pierd răsplată cea din ceruri.Păi ce-i asta ? Tre' să mergem mai departe fiilor - zicea popa - si să aducem la masa noastră pe săracul care e sărac și care n-are de unde-ți dea înapoi ce i-ai dat de pomană. Ba mai mult dacă vreți fiii mei și credincioși iubiți ai Domnului să ne gândim, că săracul pe care-l vede ochii tăi și ochii lui te vede pe tine când îl așezi la masă și când s-o saturat iți zice bogdaproste și asta e tot un fel de răsplată pe care-o primim aici pe pământ și nu în Ceruri. Așa că pe toate astea să nu le lăsăm nefăcute, dar să mergem mai departe si să dăm săracului pe care nu-l vede ochii noștri și ochii lui nu ne vede pe noi ca să ne mulțumească,, - și după ce-o tăcut lung da' lung de tot de credeam că n-o să mai zică nimic c-o uitat ce are de zis pentru că-i bătrân și ramolit saracu', a început iar să ne zică - ,, știți cum puteți să-i dați un blid de mâncare săracului care nu te vede și care nu poa' să-ți mulțumească ?,, - Toți tăceau. Io mă gândeam că saracu' care nu mă vede e ăl' mort cum e Iorgu că lui i-am făcut az' pomană de pastele blajinilor da'... nu-i așa. S-ar zice că i-am dat, chipurile, lu' Iorgu toate bunătățile alea de colaci da'...i-am încolăcit tot pe sărăcii care stau printre morminte și-așteaptă cu ochii beliți să vadă de unde le mai vine ceva. Și-n timp ce mă gândeam ca proastă și nu știam care-i saracu' care nu mă vede începu popa să ne zică mai mult șoptit - ,,voi când v-așezați la masă și când vă scurmă foamea prin măruntaie nu-i așa că vă înfigeți cu lingura-n blid ca s-ă-nghititi bucatele ? Da așa faceți și nu-i rău că așa o lăsat bunul Dumnezeu să mai trecem din când în când și pe la iesle. Dar e bine totuși ca măcar o dată pe lună -după ce te închini- când să-nfigi lingura... oprește-te brusc și las-o pe masă și să vezi cum toată firea se răscoală împotrivă ta și te zgâlțâie certându-te ca pe un nebun, căci e cu adevărat o nebunie să nu-i dai de mâncare când iți cere.Dar tu să rabzi și în taina sufletului tău, acolo unde nici un ochi nu pătrunde și nicio gură nu-ți aduce mulțumiri, acolo unde pe nimeni nu-l încolăcești cu datoria de a-ți zice bogdaproste, să spui : pentru numele lui Dumnezeu rup de bunăvoie de la gura mea, porția asta de mâncare pe care Tu Doamne mi-ai dat-o și sunt gata să o dau oricărui sărac din lume și apoi să te scoli de la masă mulțumindu-i lui Dumnezeu, ca și cum ai mâncat de te-ai saturat...da' tu n-ai mâncat, ci ai făcut ceva mai mult. Ai învins. Te-ai învins pe tine însuți dăruind. Iar asta ..în taină . Căci nu blidul de carne se urcă la Cerurile lui Dumnezeu ci învingerea ta personală în numele Celui Preasfânt.,,

- Așa ne-a zis, copiii mei, popa Darie, azi la cimitir când împărțeam pomana tatălui vostru Iorgu.

Copiii, care mai de care îi puneau fel și fel de întrebări despre toate astea. Numai Iani -cel mai plăpând dintre ei- nu spunea nimic. Stătea nemișcat cu capul plecat privind în blid. Mama, cu o singură mișcare, ca-ntr-un dans de saltimbanc, îi goni viespea care stătea pe marginea farfuriei lui și bea din supă.

- Ce e Ienica, te simți rău ?

- Nu mamă, doar îmi așteptam rândul la supă.

De ce sub Soare... ?

    Poate că Soare nu-i decât o umbră discretă ascunsă stângaci printre fibrele oricărei întocmiri luminate lăuntric. Astfel fizionomia e una din interpretările realitaţii. Interpretarea solară. De ce  sub Soare înălţarea trebuie să fie zburată şi mai ales cu pene înfipte adânc în sânge şi suferinţă?

Uite, şoimul acesta din spatele mugurilor neînaripaţi, îşi predică gâfâind filozofia neîmplinirii. Nereuşita înălţărilor milenare l-a convins să-şi crească în cioc chiar şi penele altei întocmiri, amăgite de aceeaşi dogmă a fâlfâirii degeaba.

Sub Soare, toate înălţările se numesc la fel : ,,iat-o !,,. O intonaţie magică. Când predicatorii marketingului decolării pronunţă această formulă concretă a convingerii, atunci, brusc, oricărui ochi i se face ruşine de umbra lui şi drag de văz-duhul care, niciodată n-a găzduit până la capăt înălţarea. Dacă bieţii ochi ar citi printre gene tainele cromozomiale ale căderii, ar pricepe că orice trudă vâslită spre... ,,înalt,, e o repetare indiscretă a neputinţei.

,,Zburaţi înălţarea !,, ,,zburaţi înălţarea spre Soare şi umbrele nu vor mai fi !,, -exclamă idolatru tribunii din înaltele loje academice, protejate ermetic de-o aroganţă civilizată . Dar eu mă uit şi din fericire divină,  reuşesc să văd că între mine şi şoimul ce-şi gâfâie amăgirea, ca o trădare ascunsă-ntre pene, stau mugurii aceştia ne înaripaţi.

,,Uite!,,-îmi spun şoptit- cât de înaltă-i ivirea lor pe ramuri şi undeva departe li-i pierdută umbra !

    Apoi frunzele se nasc şi ele la-nălţime într-un ,,zbor,, ne-nsângerat. Înfrunzirea,  să fie oare o altfel de bătaie din aripi ? După toate jocurile ludice ale verii şi după toate dansurile acrobate şi iniţiatice frunzele, în sfârşit îşi iau şi ele ,,zborul,, dar nu spre înalt. Oare sub Soare doar ,,înaltul,, merită... călătorit ? Frunzele lasă-n urmă lor ,,înaltul,, şi ,,zborul,, când îşi vizitează izvorul facerii lor. Ochii -aceste bulbucate amăgiri fizionomice ale Soarelui- declară patetic zborul frunzelor ca fiind ... cădere şi apoi se amuză.

Dar înălţarea stă oare-n sudoarea aripii care pictează-n zare zbor obosit? Şi ce este căderea câtă vreme lasă-n susul venirii sale o înălţare himerică? În această lume solară, doar de-o dimineaţă si-o seară frunzele ...nu cad. A cădea e-un mit nihilist. Frunzele, în pictura minimalistă a călătoriei lor, reprezintă nu înălţarea, ci moartea acesteia. Frunzele murind se mută de pe ramurile agăţate bezmetic într-o lumină doar sclipitoare pe alte ramuri, înşurubate temeinic într-un întuneric mult mai exact, în care putrezirea e doar taina unei noi iviri deja înălţate.

    Soarele e doar o umbră discretă, ascunsă stângaci printre fibrele întocmirilor luminate lăuntric. Fizionomia înălţării fâlfâite e doar una din helio-interpretările acestei sărmane lumi, gata să apună.

Se apropie noaptea, când Soarele nu va mai putea arăta, cu sclipirile sale saltimbance, înaltul atât de amăgitor.