Jurnalul Iánicăi

                      
                                                    Cărăbușul

Mă cheamă Iánica. Am 10 anișori, dar  nu-i port cu mine. Bunica mi-i păstrează ,,la loc ferit,,  într-un dulap. Acolo am întâlnit-o pe mama. Era în fundul sertarului sub hârtia cu anii mei. Seamănă cu mine, numai că are cercei. De-atunci mereu mă duc la ea, doar când nu-i bunica acasă. Ea nu mă lasă s-o duc în odaie, că se galbejește și alta …nu mai are. Pe spate are scris: ,,Ioana cu drag,,. Și mie mi-e dragă. De fiecare dată,  după ce-o pup de vreo două ori, mă duc să mă joc cu Feli, Corconel și Palili. Trei cărabuși care vin mereu în peștera mea de sub deal. Acolo e castelul meu, în care eu sunt regină și primesc gândaci-ambasadori din toate țările. Vin gândaci chiar și din altă lume. Ăsta din mână e Palili. Vine mereu să vorbim despre țara lui, care e pe o insulă foarte departe. Mi-a adus invitație de la regina lui, dar i-am zis că o să merg la el, după ce termin școala.

      Corconel e din ograda bunicii. Cu el mă-ntalnesc în fiecare seară.

 Feli vine mai rar pe la mine, că el locuiește pe Lună și-i este greu drumul:

Într-o zi, mai demult, pe Feli l-am dus în batistă la școală. Ce hărmălaie s-a făcut în școală când, obraznicul, s-a băgat în sânul îvățătoarei. Nu știu cum a ieșit din cârpă și din cutiuța-n care-l băgasem. Înnodat, ferecat, ascuns și…tot a evadat. Doamna de naturale a țipat de ne-a speriat pe toți și după asta a leșinat. Au venit toți profesorii, pompierul de serviciu și paznicul școlii să-i facă aer. Avea dreptate, sărmana, când ne tot vorbea, așa de frumos, despre-alde corconel, să nu ne fie teamă de ei, ci să-i privim  ca pe ,,făpturile Lui Dumnezeu,, că-s frumoși ,,suntmonumentele Lui,,. Cică deși-s gingași, totuși sunt puternici și nimic nu le poate sta-n cale, pentru că-s înzestrați cu toate felurile de arme și scule, pentru ca să-nfrunte orice inamic, să poată umbla peste tot și să nu se-mpiedice de nimic. Traversează: tufișuri, păduri, arături, se urcă pe stânci, pe ziduri. Mi-am zis în șoaptă: ,,am prieteni voinici și-ndrăzneți,,. Pe Feli-al meu, ni l-a arătat într-o poză pe-un perete și ne-a zis că-l cheamă ,,cărăbușul hercule,,. Spunea că trăiește aici pe insula noastră, dar eu știu bine că, la două trei seri, el vine dinspre Lună. Ne-a arătat toate ghearele și pintenii lui, aripile și capacele de deasupra lor, coarnele, antenele, ochii. ,,Niciun obstacol,, spunea doamna, nu-l poate opri. În ziua aia mi-am dat seama de asta. Înainte s-o sperie Feli și să cadă peste aparatul de proiecție, doamna profesoară ne arăta diapozitive și ne vorbea despre furnici: ,,sunt salahorii Lui Dumnezeu,, -spunea- ,,adică ăia care n-au școală și muncesc orice: sapă, cară, mută, sparg, și altele,,. Am văzut o mulțime de poze cu gângăniile astea drăguțe, cărând în gură firimituri de pâine și boabe de grâu.

                          Eu și bunica locuim într-o căsuță mică, lângă ocean

 Peste dealul din față se construiește un magazin din ăla mare cât o mahala. Sunt mulți oameni și multe macarale. Alaltăieri m-am dus cu Feli pe șantier să vedem ce fac oamenii acolo. Vai ce frumuseți am întâlnit! Erau numai pereți înalți cu oglinzi care străluceau la Soare, iar pe jos pardosele lungi și netede. Tot solul cât un teren de joacă era fin ca oglinda. După ce m-am jucat un ceas, mi-am dat seama că am pierdut gândăcelul. L-am căutat plângând și tot nu l-am găsit. Se făcuse seară când l-am zărit pe o platformă pe care nu mă puteam urca. Feli stătea răsturnat pe spate pe o pardoseală netedă ca un geam. Dădea din piciorușele alea pline de gheare și pinteni, dar nu reușea să se agațe de nimic petru ca să se întoarcă. Atunci mi-a venit inima la loc și am început să râd de el zicându-i ,,tu ești voinicelul meu, și știu că pe tine niciun obstacol nu te poate împiedica să înaintezi, așa că te las singurel să te ridici și să te duci acasă pe Lună. Pa! Ne vedem mâine seară!,,. A două seară, l-am așteptat în peștera mea și n-a venit. El venea mereu măcar la două seri. După încă o zi, pe la prânz, m-am dus pe șantier să văd dacă nu cumva s-a dus acolo. Feli era acolo, exact în același loc. Își mișca piciorușele ca și în seara în care-l lăsasem, de aceea am iceput să râd de el și să-i spun ,,puturosule, te-a lăudat degeaba doamna profesoară, că ești cel mai voinic dintre gândăcei. Uite, nu ești în stare nici măcar să te ridici!,,. M-am urcat pe o schelă care era la-ndemană și când m-am apropiat de el, am văzut că nu el își mișca piciorușele, ci furnicuțele care îl năpădiseră. El …morise. N-a reușit să se ridice de jos. Cu luciul perfect, făcut de oameni, n-a putut să se lupte. Toate armele și instrumentele pe care le-avea, nu i-au folosit la nimic. Dumnezeu, supărat că nu i-a ieșit bine ,,monumentul,,  și-a trimis ,,salahorii,,  să-l demonteze. Îi cărase deja piciorușele …și ochii …și aripa dreaptă! Am plâns pentru el, că-mi era drag, chiar dacă era așa defect. Mă duc acum, o fugă, în vizită la Palili, să-i povestesc reginei lui, despre moartea lui Feli. Să-i spun să aibă grijă, că Dumnezeu este…,,imperfect,,. ,,Monumentele,,  Lui  sunt … ,,greșite,,. Ele-s pregătite pentru toate denivelările haotice ale lumii, pentru hățișuri și povârnișuri, pentru stânci și ziduri, pentru toate obstacolele, chiar și cele mai impresionante și descurajatoare, dar pentru …,,perfecțiunea,, lucrată de mâinile oamenilora… nu sunt pregătite.