Jurnalul Iánicăi

                      
                                                    Cărăbușul

Mă cheamă Iánica. Am 10 anișori, dar  nu-i port cu mine. Bunica mi-i păstrează ,,la loc ferit,,  într-un dulap. Acolo am întâlnit-o pe mama. Era în fundul sertarului sub hârtia cu anii mei. Seamănă cu mine, numai că are cercei. De-atunci mereu mă duc la ea, doar când nu-i bunica acasă. Ea nu mă lasă s-o duc în odaie, că se galbejește și alta …nu mai are. Pe spate are scris: ,,Ioana cu drag,,. Și mie mi-e dragă. De fiecare dată,  după ce-o pup de vreo două ori, mă duc să mă joc cu Feli, Corconel și Palili. Trei cărabuși care vin mereu în peștera mea de sub deal. Acolo e castelul meu, în care eu sunt regină și primesc gândaci-ambasadori din toate țările. Vin gândaci chiar și din altă lume. Ăsta din mână e Palili. Vine mereu să vorbim despre țara lui, care e pe o insulă foarte departe. Mi-a adus invitație de la regina lui, dar i-am zis că o să merg la el, după ce termin școala.

      Corconel e din ograda bunicii. Cu el mă-ntalnesc în fiecare seară.

 Feli vine mai rar pe la mine, că el locuiește pe Lună și-i este greu drumul:

Într-o zi, mai demult, pe Feli l-am dus în batistă la școală. Ce hărmălaie s-a făcut în școală când, obraznicul, s-a băgat în sânul îvățătoarei. Nu știu cum a ieșit din cârpă și din cutiuța-n care-l băgasem. Înnodat, ferecat, ascuns și…tot a evadat. Doamna de naturale a țipat de ne-a speriat pe toți și după asta a leșinat. Au venit toți profesorii, pompierul de serviciu și paznicul școlii să-i facă aer. Avea dreptate, sărmana, când ne tot vorbea, așa de frumos, despre-alde corconel, să nu ne fie teamă de ei, ci să-i privim  ca pe ,,făpturile Lui Dumnezeu,, că-s frumoși ,,suntmonumentele Lui,,. Cică deși-s gingași, totuși sunt puternici și nimic nu le poate sta-n cale, pentru că-s înzestrați cu toate felurile de arme și scule, pentru ca să-nfrunte orice inamic, să poată umbla peste tot și să nu se-mpiedice de nimic. Traversează: tufișuri, păduri, arături, se urcă pe stânci, pe ziduri. Mi-am zis în șoaptă: ,,am prieteni voinici și-ndrăzneți,,. Pe Feli-al meu, ni l-a arătat într-o poză pe-un perete și ne-a zis că-l cheamă ,,cărăbușul hercule,,. Spunea că trăiește aici pe insula noastră, dar eu știu bine că, la două trei seri, el vine dinspre Lună. Ne-a arătat toate ghearele și pintenii lui, aripile și capacele de deasupra lor, coarnele, antenele, ochii. ,,Niciun obstacol,, spunea doamna, nu-l poate opri. În ziua aia mi-am dat seama de asta. Înainte s-o sperie Feli și să cadă peste aparatul de proiecție, doamna profesoară ne arăta diapozitive și ne vorbea despre furnici: ,,sunt salahorii Lui Dumnezeu,, -spunea- ,,adică ăia care n-au școală și muncesc orice: sapă, cară, mută, sparg, și altele,,. Am văzut o mulțime de poze cu gângăniile astea drăguțe, cărând în gură firimituri de pâine și boabe de grâu.

                          Eu și bunica locuim într-o căsuță mică, lângă ocean

 Peste dealul din față se construiește un magazin din ăla mare cât o mahala. Sunt mulți oameni și multe macarale. Alaltăieri m-am dus cu Feli pe șantier să vedem ce fac oamenii acolo. Vai ce frumuseți am întâlnit! Erau numai pereți înalți cu oglinzi care străluceau la Soare, iar pe jos pardosele lungi și netede. Tot solul cât un teren de joacă era fin ca oglinda. După ce m-am jucat un ceas, mi-am dat seama că am pierdut gândăcelul. L-am căutat plângând și tot nu l-am găsit. Se făcuse seară când l-am zărit pe o platformă pe care nu mă puteam urca. Feli stătea răsturnat pe spate pe o pardoseală netedă ca un geam. Dădea din piciorușele alea pline de gheare și pinteni, dar nu reușea să se agațe de nimic petru ca să se întoarcă. Atunci mi-a venit inima la loc și am început să râd de el zicându-i ,,tu ești voinicelul meu, și știu că pe tine niciun obstacol nu te poate împiedica să înaintezi, așa că te las singurel să te ridici și să te duci acasă pe Lună. Pa! Ne vedem mâine seară!,,. A două seară, l-am așteptat în peștera mea și n-a venit. El venea mereu măcar la două seri. După încă o zi, pe la prânz, m-am dus pe șantier să văd dacă nu cumva s-a dus acolo. Feli era acolo, exact în același loc. Își mișca piciorușele ca și în seara în care-l lăsasem, de aceea am iceput să râd de el și să-i spun ,,puturosule, te-a lăudat degeaba doamna profesoară, că ești cel mai voinic dintre gândăcei. Uite, nu ești în stare nici măcar să te ridici!,,. M-am urcat pe o schelă care era la-ndemană și când m-am apropiat de el, am văzut că nu el își mișca piciorușele, ci furnicuțele care îl năpădiseră. El …morise. N-a reușit să se ridice de jos. Cu luciul perfect, făcut de oameni, n-a putut să se lupte. Toate armele și instrumentele pe care le-avea, nu i-au folosit la nimic. Dumnezeu, supărat că nu i-a ieșit bine ,,monumentul,,  și-a trimis ,,salahorii,,  să-l demonteze. Îi cărase deja piciorușele …și ochii …și aripa dreaptă! Am plâns pentru el, că-mi era drag, chiar dacă era așa defect. Mă duc acum, o fugă, în vizită la Palili, să-i povestesc reginei lui, despre moartea lui Feli. Să-i spun să aibă grijă, că Dumnezeu este…,,imperfect,,. ,,Monumentele,,  Lui  sunt … ,,greșite,,. Ele-s pregătite pentru toate denivelările haotice ale lumii, pentru hățișuri și povârnișuri, pentru stânci și ziduri, pentru toate obstacolele, chiar și cele mai impresionante și descurajatoare, dar pentru …,,perfecțiunea,, lucrată de mâinile oamenilora… nu sunt pregătite. 

Nicolae Munteanu - ,,cartea tehnică,, - cea mai spectaculoasă lansare

Îmi este oarecum rușine s-o spun, dar sinceritatea -trăsătură principală a caracterului meu- mă îndeamnă să recunosc adevărul. Deci, săptămâna asta, mai exact pe 26 februarie, împlinesc frumoasa vârstă de 60 de primăveri. În decursul vieți, am făcut de toate: începând cu cele mai scârboase chestii, care nu se pot povesti (nu din causa cna-ului, sau a pudibonderismului de culoare roz-bombon, ci pentru că nu s-au inventat încă, în vocabularul limbii române, cuvintele capabile să le poată representa cu succes), și terminând cu cele mai nobile, înălțătoare și sociabile fapte, cum ar fi făcutul din mână la trenurile și mașinile aflate-n mișcare. Apropo, pe vremea când îmi era creierul mai fraged și nefolosis (ca și-acum, de altfel), pentru mine toate mașinile, indiferent de marcă și model, se numeau ,,bobeda,,. Așa mă educase mămuca (o tanti căreia, mama, culmea, îi zicea …,,mamă,,). Cu timpul, nu-mi aduc aminte exact din ce cauză, am căpătat obiceiul ăsta nașparliu, de a citi cărți. Eu cred că mirosul, e cel care m-a convins. Mi-aduc aminte perfect, că prima mea carte pe care am citit-o se numea ,,punguța cu doi bani,, și mirosea a baiț sau prenadez. Parcă aud și astăzi invitația părintească și plină de duh a toașei învățătoare ,,băi clăfănosule, tu ce carte-a-i citit în vară asta?,,. Brusc mi-am dat seamă că trecuseră deja opt ani din viață și o lungă vacanță de vară, iar eu încă nu știam că rafturile alea de cărți din spatele clasei, trebuiau citite. Credeam că sunt doar pentru învățători. Chiar îmi era frică să ating vreuna. Așa că la întrebarea învățătoarei, n-am prea avut ce răspunde, decât două sau trei inspirații adânci și pline de muci. Era toamnă și mie, în acest anotimp, îmi creșteau mucii mai lungi decât adâncimea nărilor. Atunci toașa mi-a făcut politicoasa invitație ,,marș mai repede și-ți alege-o carte!,, - arătându-mi cu degetul și direcția de mers, pe care trebuia musai s-o urmez, ceea ce m-a făcut să cred că sărmana era convinsă, deplin, de faptul că eu nu știam nici măcar unde sunt poziționate geografic, aceste șmecherii copertate. Când m-am apropiat de primul raft, am întins mâna să iau o carte, dar când am văzut că era groasă cât prispa unde ține mama puii de curcă la soare, m-am speriat. Apoi m-am îndreptat către un alt raft, de pe care venea un miros de prenadez. Îmi imaginez, cât de tare mirosea cartea aia, că am putut și eu, cu nările mele capacite, să o miros. Abia când am adus-o în bancă, am aflat de la colega mea Vârvara, că o avusese și ea întreg anul trecut, dar ei, i-o citise nu cocoșu’ ăla care sărea pe noi, ci gânsacu’ despre care ziceam că-i chinezesc. Taică-so a ajutat-o să adune toate foile ,,punguței cu doi bani,, de pe sub șura cu lemne și apoi să le lipească. Unele foi erau mânjite pan’ la jumate cu lipici și montate invers, iar multe din ele lipseau, ceea ce-mi ușura mie lectura. Ei, uite-așa, incetu’ cu-ncetu’, mi-am format naravu’ citirii. Nu-mi plac cărțile fără poze, deși am citit și din alea, dar le-am înțeles, cât de cât, numai după ce, ulterior, mi le-au povestit alții care le citiseră și ei. Deci, ce mai tură-vura, toată viață mea am tot citit cărți, reviste, ziare, etichete. Cel mai mult am citit etichetele de la eugenii. Curios era că pe toate era scris aceleași lucruri. Dar chiar dacă mi-am dat seamă mult mai târziu de această chestie, prin intensele explicații ale unui bun prieten, totuși continuam să le citesc cu pasiune, ori de câte ori desfăceam o nouă eugenie. Era un fel de ritual deja, un imn sacru: clefăitul căpresc al fainei îndulcite, însoțit din când în când de un refren, intonat nazal, sub formă de clocot de muci. 

                                                                                                     ………. 

Iată-mă acum la frumoasa vârstă de aur. Vârsta înțelepciunii. 
Ieri pe la prânz, mă pregăteam să scot o carte. Era tehnică, necesară la casa omului. În ziua de azi, cu-atâta tehnologie-n jur, e musai să-ți însușești noi și utile informații. Mă aflam vizavi de Palatul culturii, într-un loc însorit și plin de lume. Erau cam o sută de inși, cât am reușit să număr în fugă, printre tot felul de manevre pe care trebuie sa le fac într-o astfel de ocazie. Majoritatea dintre cei prezenți, mă sorbeau din priviri; firesc, atâta timp cât eram centrul atenției și așteptărilor lor. Curiozitatea mulțimii care mă înconjura și mai ales dorința după nou, o simțeam în aer, cum mă izbea-n ceafă, în timp ce eu mă căzneam să scot la lumina percepției vizuale, acea nouă cărțulie. Trecuseră deja două ore de …adevărat spectacol în aer liber, în care sudoarea frunții mele, în strădania de a elibera informația de sub tăvălugul, să zic așa, al ignoranței, se îngemăna cu, din ce în ce mai puțina răbdare a publicului. Unii, grăbiți fiind, s-au apropiat de mine, probabil să vadă, mai de-aproape, noua apariție strivită practic de șenilele chirovului. Din greșeală, am lovit pe unul cu ranga cu care făceam pârghie sub ditamai buldozerul care se oprise taman peste cărțulia cu pricina, care îmi atrăsese atenția, încă de departe de pe trotuar, cu literele ei albastre. Scria pe coperta gălbuie ,,carte tehnică,, și avea desenat un frigider, lucru’ care m-a determinat să escaladez gărdulețul de protecție, montat ad-hoc, și să mă apropii de ruinile acelei case, pe care se chinuiau niște muncitori necalificați s-o dărâme. Buldozeristul nu era acolo, că l-aș fi rugat pe el să dea la o parte de pe carte, machina aia de câteva tone. În felul ăsta n-aș mai fi făcut atâta circ pe stradă, de s-au adunat bieții oameni ca la urs. Și unde mai pui că, din greșeală, cu una din răngile cu care săpam voinicește după carte, i-am spart dantura unuia care venise să mă poftească afară din proprietatea lui. Ăsta, sarmanu’, cu sângele pan’ la coate, a chemat deja o patrulă de la poliția de proximitate. Eu îmi terminasem deja treaba, când polițiștii m-au întreabă politicos ,,ce faci mă în proprietatea omului?,,. Eu le-am spus adevărul: ,,am scos și eu o carte, uito! Era colo sub șenilele chirovului ăsta,,.

  Bine-nțeles că m-au dus la secția cea mai apropiată. Abia pe drum, în mașina poliției, mi-am dat seama că era o carte tehnică de care n-aveam nevoie. Nu era pentru frigiderul meu ,,îndesit,, ci pentru ,,arctic,, o marcă muly mai veche. Uff, și câtă trudă degeaba  frate!