Jurnalul Iánicăi

                      
                                                    Cărăbușul

Mă cheamă Iánica. Am 10 anișori, dar  nu-i port cu mine. Bunica mi-i păstrează ,,la loc ferit,,  într-un dulap. Acolo am întâlnit-o pe mama. Era în fundul sertarului sub hârtia cu anii mei. Seamănă cu mine, numai că are cercei. De-atunci mereu mă duc la ea, doar când nu-i bunica acasă. Ea nu mă lasă s-o duc în odaie, că se galbejește și alta …nu mai are. Pe spate are scris: ,,Ioana cu drag,,. Și mie mi-e dragă. De fiecare dată,  după ce-o pup de vreo două ori, mă duc să mă joc cu Feli, Corconel și Palili. Trei cărabuși care vin mereu în peștera mea de sub deal. Acolo e castelul meu, în care eu sunt regină și primesc gândaci-ambasadori din toate țările. Vin gândaci chiar și din altă lume. Ăsta din mână e Palili. Vine mereu să vorbim despre țara lui, care e pe o insulă foarte departe. Mi-a adus invitație de la regina lui, dar i-am zis că o să merg la el, după ce termin școala.

      Corconel e din ograda bunicii. Cu el mă-ntalnesc în fiecare seară.

 Feli vine mai rar pe la mine, că el locuiește pe Lună și-i este greu drumul:

Într-o zi, mai demult, pe Feli l-am dus în batistă la școală. Ce hărmălaie s-a făcut în școală când, obraznicul, s-a băgat în sânul îvățătoarei. Nu știu cum a ieșit din cârpă și din cutiuța-n care-l băgasem. Înnodat, ferecat, ascuns și…tot a evadat. Doamna de naturale a țipat de ne-a speriat pe toți și după asta a leșinat. Au venit toți profesorii, pompierul de serviciu și paznicul școlii să-i facă aer. Avea dreptate, sărmana, când ne tot vorbea, așa de frumos, despre-alde corconel, să nu ne fie teamă de ei, ci să-i privim  ca pe ,,făpturile Lui Dumnezeu,, că-s frumoși ,,suntmonumentele Lui,,. Cică deși-s gingași, totuși sunt puternici și nimic nu le poate sta-n cale, pentru că-s înzestrați cu toate felurile de arme și scule, pentru ca să-nfrunte orice inamic, să poată umbla peste tot și să nu se-mpiedice de nimic. Traversează: tufișuri, păduri, arături, se urcă pe stânci, pe ziduri. Mi-am zis în șoaptă: ,,am prieteni voinici și-ndrăzneți,,. Pe Feli-al meu, ni l-a arătat într-o poză pe-un perete și ne-a zis că-l cheamă ,,cărăbușul hercule,,. Spunea că trăiește aici pe insula noastră, dar eu știu bine că, la două trei seri, el vine dinspre Lună. Ne-a arătat toate ghearele și pintenii lui, aripile și capacele de deasupra lor, coarnele, antenele, ochii. ,,Niciun obstacol,, spunea doamna, nu-l poate opri. În ziua aia mi-am dat seama de asta. Înainte s-o sperie Feli și să cadă peste aparatul de proiecție, doamna profesoară ne arăta diapozitive și ne vorbea despre furnici: ,,sunt salahorii Lui Dumnezeu,, -spunea- ,,adică ăia care n-au școală și muncesc orice: sapă, cară, mută, sparg, și altele,,. Am văzut o mulțime de poze cu gângăniile astea drăguțe, cărând în gură firimituri de pâine și boabe de grâu.

                          Eu și bunica locuim într-o căsuță mică, lângă ocean

 Peste dealul din față se construiește un magazin din ăla mare cât o mahala. Sunt mulți oameni și multe macarale. Alaltăieri m-am dus cu Feli pe șantier să vedem ce fac oamenii acolo. Vai ce frumuseți am întâlnit! Erau numai pereți înalți cu oglinzi care străluceau la Soare, iar pe jos pardosele lungi și netede. Tot solul cât un teren de joacă era fin ca oglinda. După ce m-am jucat un ceas, mi-am dat seama că am pierdut gândăcelul. L-am căutat plângând și tot nu l-am găsit. Se făcuse seară când l-am zărit pe o platformă pe care nu mă puteam urca. Feli stătea răsturnat pe spate pe o pardoseală netedă ca un geam. Dădea din piciorușele alea pline de gheare și pinteni, dar nu reușea să se agațe de nimic petru ca să se întoarcă. Atunci mi-a venit inima la loc și am început să râd de el zicându-i ,,tu ești voinicelul meu, și știu că pe tine niciun obstacol nu te poate împiedica să înaintezi, așa că te las singurel să te ridici și să te duci acasă pe Lună. Pa! Ne vedem mâine seară!,,. A două seară, l-am așteptat în peștera mea și n-a venit. El venea mereu măcar la două seri. După încă o zi, pe la prânz, m-am dus pe șantier să văd dacă nu cumva s-a dus acolo. Feli era acolo, exact în același loc. Își mișca piciorușele ca și în seara în care-l lăsasem, de aceea am iceput să râd de el și să-i spun ,,puturosule, te-a lăudat degeaba doamna profesoară, că ești cel mai voinic dintre gândăcei. Uite, nu ești în stare nici măcar să te ridici!,,. M-am urcat pe o schelă care era la-ndemană și când m-am apropiat de el, am văzut că nu el își mișca piciorușele, ci furnicuțele care îl năpădiseră. El …morise. N-a reușit să se ridice de jos. Cu luciul perfect, făcut de oameni, n-a putut să se lupte. Toate armele și instrumentele pe care le-avea, nu i-au folosit la nimic. Dumnezeu, supărat că nu i-a ieșit bine ,,monumentul,,  și-a trimis ,,salahorii,,  să-l demonteze. Îi cărase deja piciorușele …și ochii …și aripa dreaptă! Am plâns pentru el, că-mi era drag, chiar dacă era așa defect. Mă duc acum, o fugă, în vizită la Palili, să-i povestesc reginei lui, despre moartea lui Feli. Să-i spun să aibă grijă, că Dumnezeu este…,,imperfect,,. ,,Monumentele,,  Lui  sunt … ,,greșite,,. Ele-s pregătite pentru toate denivelările haotice ale lumii, pentru hățișuri și povârnișuri, pentru stânci și ziduri, pentru toate obstacolele, chiar și cele mai impresionante și descurajatoare, dar pentru …,,perfecțiunea,, lucrată de mâinile oamenilora… nu sunt pregătite. 

Nicolae Munteanu - ,,cartea tehnică,, - cea mai spectaculoasă lansare

Îmi este oarecum rușine s-o spun, dar sinceritatea -trăsătură principală a caracterului meu- mă îndeamnă să recunosc adevărul. Deci, săptămâna asta, mai exact pe 26 februarie, împlinesc frumoasa vârstă de 60 de primăveri. În decursul vieți, am făcut de toate: începând cu cele mai scârboase chestii, care nu se pot povesti (nu din causa cna-ului, sau a pudibonderismului de culoare roz-bombon, ci pentru că nu s-au inventat încă, în vocabularul limbii române, cuvintele capabile să le poată representa cu succes), și terminând cu cele mai nobile, înălțătoare și sociabile fapte, cum ar fi făcutul din mână la trenurile și mașinile aflate-n mișcare. Apropo, pe vremea când îmi era creierul mai fraged și nefolosis (ca și-acum, de altfel), pentru mine toate mașinile, indiferent de marcă și model, se numeau ,,bobeda,,. Așa mă educase mămuca (o tanti căreia, mama, culmea, îi zicea …,,mamă,,). Cu timpul, nu-mi aduc aminte exact din ce cauză, am căpătat obiceiul ăsta nașparliu, de a citi cărți. Eu cred că mirosul, e cel care m-a convins. Mi-aduc aminte perfect, că prima mea carte pe care am citit-o se numea ,,punguța cu doi bani,, și mirosea a baiț sau prenadez. Parcă aud și astăzi invitația părintească și plină de duh a toașei învățătoare ,,băi clăfănosule, tu ce carte-a-i citit în vară asta?,,. Brusc mi-am dat seamă că trecuseră deja opt ani din viață și o lungă vacanță de vară, iar eu încă nu știam că rafturile alea de cărți din spatele clasei, trebuiau citite. Credeam că sunt doar pentru învățători. Chiar îmi era frică să ating vreuna. Așa că la întrebarea învățătoarei, n-am prea avut ce răspunde, decât două sau trei inspirații adânci și pline de muci. Era toamnă și mie, în acest anotimp, îmi creșteau mucii mai lungi decât adâncimea nărilor. Atunci toașa mi-a făcut politicoasa invitație ,,marș mai repede și-ți alege-o carte!,, - arătându-mi cu degetul și direcția de mers, pe care trebuia musai s-o urmez, ceea ce m-a făcut să cred că sărmana era convinsă, deplin, de faptul că eu nu știam nici măcar unde sunt poziționate geografic, aceste șmecherii copertate. Când m-am apropiat de primul raft, am întins mâna să iau o carte, dar când am văzut că era groasă cât prispa unde ține mama puii de curcă la soare, m-am speriat. Apoi m-am îndreptat către un alt raft, de pe care venea un miros de prenadez. Îmi imaginez, cât de tare mirosea cartea aia, că am putut și eu, cu nările mele capacite, să o miros. Abia când am adus-o în bancă, am aflat de la colega mea Vârvara, că o avusese și ea întreg anul trecut, dar ei, i-o citise nu cocoșu’ ăla care sărea pe noi, ci gânsacu’ despre care ziceam că-i chinezesc. Taică-so a ajutat-o să adune toate foile ,,punguței cu doi bani,, de pe sub șura cu lemne și apoi să le lipească. Unele foi erau mânjite pan’ la jumate cu lipici și montate invers, iar multe din ele lipseau, ceea ce-mi ușura mie lectura. Ei, uite-așa, incetu’ cu-ncetu’, mi-am format naravu’ citirii. Nu-mi plac cărțile fără poze, deși am citit și din alea, dar le-am înțeles, cât de cât, numai după ce, ulterior, mi le-au povestit alții care le citiseră și ei. Deci, ce mai tură-vura, toată viață mea am tot citit cărți, reviste, ziare, etichete. Cel mai mult am citit etichetele de la eugenii. Curios era că pe toate era scris aceleași lucruri. Dar chiar dacă mi-am dat seamă mult mai târziu de această chestie, prin intensele explicații ale unui bun prieten, totuși continuam să le citesc cu pasiune, ori de câte ori desfăceam o nouă eugenie. Era un fel de ritual deja, un imn sacru: clefăitul căpresc al fainei îndulcite, însoțit din când în când de un refren, intonat nazal, sub formă de clocot de muci. 

                                                                                                     ………. 

Iată-mă acum la frumoasa vârstă de aur. Vârsta înțelepciunii. 
Ieri pe la prânz, mă pregăteam să scot o carte. Era tehnică, necesară la casa omului. În ziua de azi, cu-atâta tehnologie-n jur, e musai să-ți însușești noi și utile informații. Mă aflam vizavi de Palatul culturii, într-un loc însorit și plin de lume. Erau cam o sută de inși, cât am reușit să număr în fugă, printre tot felul de manevre pe care trebuie sa le fac într-o astfel de ocazie. Majoritatea dintre cei prezenți, mă sorbeau din priviri; firesc, atâta timp cât eram centrul atenției și așteptărilor lor. Curiozitatea mulțimii care mă înconjura și mai ales dorința după nou, o simțeam în aer, cum mă izbea-n ceafă, în timp ce eu mă căzneam să scot la lumina percepției vizuale, acea nouă cărțulie. Trecuseră deja două ore de …adevărat spectacol în aer liber, în care sudoarea frunții mele, în strădania de a elibera informația de sub tăvălugul, să zic așa, al ignoranței, se îngemăna cu, din ce în ce mai puțina răbdare a publicului. Unii, grăbiți fiind, s-au apropiat de mine, probabil să vadă, mai de-aproape, noua apariție strivită practic de șenilele chirovului. Din greșeală, am lovit pe unul cu ranga cu care făceam pârghie sub ditamai buldozerul care se oprise taman peste cărțulia cu pricina, care îmi atrăsese atenția, încă de departe de pe trotuar, cu literele ei albastre. Scria pe coperta gălbuie ,,carte tehnică,, și avea desenat un frigider, lucru’ care m-a determinat să escaladez gărdulețul de protecție, montat ad-hoc, și să mă apropii de ruinile acelei case, pe care se chinuiau niște muncitori necalificați s-o dărâme. Buldozeristul nu era acolo, că l-aș fi rugat pe el să dea la o parte de pe carte, machina aia de câteva tone. În felul ăsta n-aș mai fi făcut atâta circ pe stradă, de s-au adunat bieții oameni ca la urs. Și unde mai pui că, din greșeală, cu una din răngile cu care săpam voinicește după carte, i-am spart dantura unuia care venise să mă poftească afară din proprietatea lui. Ăsta, sarmanu’, cu sângele pan’ la coate, a chemat deja o patrulă de la poliția de proximitate. Eu îmi terminasem deja treaba, când polițiștii m-au întreabă politicos ,,ce faci mă în proprietatea omului?,,. Eu le-am spus adevărul: ,,am scos și eu o carte, uito! Era colo sub șenilele chirovului ăsta,,.

  Bine-nțeles că m-au dus la secția cea mai apropiată. Abia pe drum, în mașina poliției, mi-am dat seama că era o carte tehnică de care n-aveam nevoie. Nu era pentru frigiderul meu ,,îndesit,, ci pentru ,,arctic,, o marcă muly mai veche. Uff, și câtă trudă degeaba  frate!

Să revenim asupra site-urilor așa-zis ...,,literare,,!

Conținutul acestui text nu face referire la toți userii site-urilor despre care voi vorbi, atât acum cât și în alte ocazii. Recunosc faptul că pe aceste site-uri cu pricina, sunt autori interesanți de literatură adevărată. Textul meu deci, face referire doar la majoritatea impostorilor lingăi.

                                Ce sunt de fapt site-urile ,,literare,,?

Când pun această întrebare, nu am în vedere orice site, căci îmi face o deosebită placere să recunosc faptul că sunt suficient de multe site-uri care-și merită numele. Deci, în sens critic, am în vedere câteva din ele cum ar fi:

,,rețeaua literară,, 
,,cititor de proză,, 
,,confluențe lirice,, 
,,cronopedia,, 
,,rogrup,, 
,,negru pe alb,, 
,,cleopatra,,

și altele pe care nu mi le amintesc acum și-mi pare bine de acest lucru. 
Ce sunt deci aceste arătări virtuale, ale căror burdihane sunt ticsite până la refuz cu ...,,genii literare,,? 
Înainte de orice, acestea sunt niște afaceri. În acest caz corect ar fi să se zică nu... ,,totu-i pan' la bani,, ci...,,totul începe de la bani,, de la dorința veșnic nesatisfăcută de îmbogățire,,. 
Dorința de a fi bogat, de a poseda averi , de a prospera în viață, este o chestie suficient de firească. În acest sens, nimic de comentat. Problema însă ,,locuiește,, pe-o altă stradă. Strada ipocriziei și a corupției, numărul...ah! numărul e...teribil de mare. De ce este neapărat nevoie, ca aceste tipuri de afaceri, să le numesc ipocrite și corupte? 
Iată de ce! 
Acestea nu-și merită numele de... ,,literare,, pentru ca în cadrul acestor demersuri, nu se mizează pe literatură, ci pe bani, faimă și vedetism cu orice preț. În centrul atenției acestor melteni, moderni constructori de sloganuri populiste(cele mai multe din ele stereotipe și vetuste, sau ostentative și gălăgioase),stă popularitatea obținută peste noapte și averea. N-ar fi deloc deranjantă această escaladare frenetică, această goană după profit, dacă nu s-ar folosi ca momeală pentru atragerea clientelei...literatura. 
Un exemplu : uitațivă pe rețeaua literară și veți vedea cum, aceasta, folosind aceste metode de înșelare și îndobitocire în masă, s-a transformat într-un site doldora de reclame de tot felul, mai ceva decât youtube. Pe asest site, săptămanal, în mesageria fiecărui user, apar mesaje, din partea administrației, de tipul: ,,văƒ rugăm să accesați spoturile publicitare situate în rubricile special amenajate pentru aceasta! ,,. Apoi explică șmecherii, ca la niște copii, faptul că acest lucru ajută la autofinanțarea site-ului. 
Am să-ncerc să explic pe-nțelesul oricărei cretacice fosile unicelulare, care în chip oligofrenic, se înregimentează inconștient, în această campanie de îndobitocire și deteriorare a literaturii. 
Toată această scamatorie abracadabrantă, tip circ, sau alba neagra, începe în scăfârlia unuia cum e, spre exemplu, fonfănitul sfrijit vlașin, (care se îmbracă precum bunicu' meu când se ducea la coasă, și al cărui singur obiectiv în viață, este să fie cunoscut pe toată față pământului , chiar și pe ce a lunii), sau bețivul notoriu coțofană relu, al cărui ficat chiar și după moarte va mai trebuie să filtreze tonele de alcool pe care le-a îngurgitat porcește pan'acu'. Stând ei, fiecare-n poiata lui, la o votcă, sau după caz la o nară de coca, se gândesc la faptul c-ar fi bine să facă bani. Pan' aici e ...ok! Unde-ncepe blestemu'? Păi uite-colea, în faptul că patrupezii mugitori și bălegători, se gândesc ei că...no! ar fi fain să atragă liota de bâzâitori lirici, pe un site, promițându-le că, prin intermediul acestuia, or să fie luați în seamă de criticii literari, publicați în volume colective, popularizați și aplaudați de un vast public arhicunoscător de literatură. Gluma ține. Cirezi întregi de rumegători și regurgitători de poezie ,,super valoroasă,, se îngrămădesc ghiolbanește ca-n supermagazine, în zilele de reduceri de prețuri. Astfel se explică, de altfel inexplicabilul fapt, că țața marița și cumătra ei varvara din dudău' de jos (jud. bistrița să zicem) și moș lisandru a lu’ pârlitu' devin poeți peste noapte. Ce-i atrage, ce-i convinge pe acești badea iobagu' să verse din pipotele lor ,,literate,, (mai mult alterate), tot felul de puerilități, infantilități inutile pe care, sărmanii, le numesc poezie, sau după caz proză? 
Răspunsul nu-i complicat și ar fi cam așa: ,,sfânta minciună,,. Minciunile scamatorilor circari, care le promit acestora PROMOVAREA expectorațiilor lor. Șefii de site-uri, prin legăturile lor mizerabile, vinovate, clientelare și nepotiste, își găsesc pe ici pe colo, câte o relație pe la o editură flămândă, unde le publică lu' alde neica cotcodat, căcatpodoperele lor de două parale, într-un volum numit colectiv. Apoi tot prin aceeași filiație cumătru-nepot-văr-frate-naș...etc. caută și unul sau doi așa-ziși critici de artă, pentru ca spectacolul literar să capete o imagine cât mai colorată și credibilă. Se fac o mulțime de concursuri cu mii și mii de premii, cu multe aplauze, ovații, felicitari, adică băgare-n seamă a lemurienilor grafologi. Astfel tot arsenalul de gâdilat orgolii este complet, așa că platforma ,,literară,, este gata de atac. Numărul cercopitecilor și a neandertalilor crește pe zi ce trece. Se anunță unul pe altul : ,,hai că aici e de noi, putem deveni mari poeți peste noapte! știu pe unu’ care era un nimeni și acu' are scoase 5 volume de poezie prin site-ul ăsta,,. Crescând numărul patrupezilor în grajdul virtual și ,,literar,, crește, cum este firesc și ratingul site-ului. Crescând ratingul, crește și numărul reclamelor aducătoare de substanțiale venituri în buzunarele șefilor de site-uri care, în trecere, din întâmplare, sunt și ....,,înflăcărați iubitori,, de literatură. 
Astfel, de la o zi la alta, se produc mii de lansări de carte, care de fapt nu sunt decât niște cumetrii și luări din moț ...,,literare,, peste noapte se produc mii de tone de cărți de poezie, editate cu bani din buzunarul autorilor, cărți pe care nu le va citi nimeni, nici măcar alde schiorlau ăia care țin prelegeri și conferințe pe temele de nimic, ale cărților respective, la faimoasele și mediatizatele lansări. Deci iată că aceste site-uri ,,literare,, au un dublu folos: pe de-o parte prosperitatea economică și faima constructorilor de astfel de show-uri de îndobitocire, și pe de altă parte drogul închipuirii și al fițelor, prin care râgâitorii lirici ajung să se creadă poeți, majoritatea dintre ei ...infailibili. 
Constructorii acestor campanii de amăgire în masă sunt de altfel băieți destepți. Astfel au numit amăgirile lor ,,site-uri literare,, pentru ca, în felul acesta, să fie atrași, în număr foarte mare,  orăcăitori lirici dornici de vedetism și popularitate ieftină și rapidă, dar în același timp, în subsolurile frontispiciilor acestor site-uri, folosind litere mai mici, au așezat în mod precaut și strategic, explicația ,,site de socializare,,. 
Acest design hipnotizant, inginerește gândit și șmecherește construit, acest sincretism abominabil între literatură și show-ul gălăgios, lingușitor și populist de discuții banale și inutile, de laude și ovații frenetice, are rolul de a închide gura oricărui ins normal la cap, care s-ar încumeta să critice avalanșă imorală de laude reciproce ale celor care participă la orgia ,,culturală,, de pe aceste site-uri. 
Astfel dacă s-ar pune întrebarea ,,ce este acesta?,, - răspunsul ar fi ,,este un site de literatură,,, iar, ca urmare firească, dacă s-ar pune întrebarea ,,păi dacă-i literatură, de ce userii își comentează reciproc creațiile postate, doar favorabil, veșnic laudativ și niciodată critic?,, - răspunsul ar fi ,,păi…este un site de socializare,,. Ei, mai spune ceva, dacă poți! Tot ceea ce se postează este bun , demn de lăuda, incredibil, excepțional, divin, remarcabil, minunat, pretios și ...NICIODATĂ CRITICABIL. Asta da strategie! Șefii de site-uri nu se implică în ...a deranja ,,geniile creatoare,, pentru că în secundă doi, ar rămâne fără niciunul. Deci aceștia (conducătorii) se îndeletnicesc doar cu acea… sănătoasă tăcere vinovată și cu promovarea în masă a oricărei expectorații execrabile. Totu-i aranjat până-n cel mai mic detaliu. În aceste condiții, oricine (sănătos la cap), îndrăznește să spună și altceva decât ceea ce le place userilor și șefilor de site să audă, este etichetat ca răutăcios, intrigant și îngâmfat, iar… ,,deranjul,, lui ducând la o ștergere subită și mârlanească a contului. Expresia cea mai uzitată în astfel de cazuri, în chip dobitocesc, precum un behăit de capră, este ,,dar ce tu ești critic literar?,,. În schimb nimeni, dar absolut nimeni, nu-ți va zice vreodată această expresie, dacă te porți după șablonul deja confecționat, adică ...lauda la greu, și continuă. 
Deci cu alte cuvinte, în aceste grajduri de cornute rumegătoare și mugitoare, pentru a-ți spune părerea cu sinceritate și a critica un text, trebuie să fii neapărat CRITIC LITERAR, dar pentru a spune numai lucruri de laudă, cuvinte elogiatoare, nu este nevoie de niciun fel de pregătire. Sărmanii patrupezi silveștri și nepotcoviti, din cauza îndobitocirii perpetuie și a ignoranței crase, nu-și dau seama că această pregătire în materie, este necesară nu numai pentru a putea critica un text, ci mai cu seamă pentru a spune lucruri elogiatoare despre același text. Deci să explicăm mai simplu, pentru ca să-nțeleagă toate orătăniile desenatoare de litere! Deci dacă pentru a putea spune că o poezie este scrisă stângaci îți trebuie masteratul în domeniul literaturii, păi cu atât mai multă pregătire (doctorate, masterate), îți trebuie pentru ca să poți afirma că o poezie este ,,superbă,,. Ce pregătire au toate curcile, gâștile, bibilicile și boii rumegători de pe site, să poată spune în cor, unul altuia, în chip măgulitor, interesat și perpetuu, că textele lor sunt ,,superbe,, sau ,,sublime,, sau ,, extraordinare,,?

                                         Concluzie

Dacă bălegătoarelor silvestre, prezente pe toate aceste site-uri lătrătoare, mai mult decât literare, li s-ar lua, ca printr-o minune, posibilitatea de a se lăuda reciproc și instantaneu, dacă le-ar fi interzise concursurile literare, lansările spectaculoase de carte, show-urile literar-măcănitoare și mediatizate, cu siguranță vom asista la o micșorare înspăimântătoare a numărului de ,,poeți,,.

                          Temă de gândire pentru acasă

Câți poeți și scriitori ar există pe fața întregului pământ, dacă nu ar fi decât posibilitatea publicării postume a textelor scrise? 
Sau...câți poeți sunt dispuși să scrie în tăcere și anonimat, în universului lor intim și să lase doar posterității publicarea și mediatizarea creațiilor lor?

De la gostatul central si zootehnic al partidului literatilor patrupezi ...transmite Nicolae Munteanu

Akka -povestea unui surâs nepământean.

Întâmplare reală

Akka e una din cele mai simple pronunțări. Am memorat acest nume, încă de la prima întâlnire. Era dimineața unei zile obișnuite de lucru,  când șeful mi-a prezentat toți colegii de atelier. În timp mi-am dat seama că Akka Aziz Halhauahdan era un tip însingurat. Toate cuvintele, chiar și gânguririle tăcerii lui, și le intona, în spaniolă, corect doar la infinitiv. I-a venit greu, imens de greu, să se-adapteze, din mers, la o lume creștină cu o limbă și obiceiuri stranii pentru el. Acasă, în Maroc, lăsase lumea lui coranică, 6 frați mai mici decât el și o mamă oloagă. Îi facea o mare plăcere să-mi spună mereu că tatăl lui e patronul unui atelier de sudură în sat, iar frații lui, toți minori, sunt premianți la școală. Abia mult mai târziu, văzându-i niște poze pe care le uitase pe bancul de lucru, mi-am dat seama de adevăratul stadiul deplorabil, în care locuiau frații lui într-un cătun insalubru de la periferia Rabatului. Atunci s-a-nroșit la față și mi-a povestit totul, chiar și despre tatăl lui care a murit cu trei ani în urmă, în circumstanțe stranii, fără să știe nimeni de ce. Un accentuat complex de inferioritate îl făcea să fie când necomunicativ, când agresiv și impunător. Trăia tot timpul atmosfera unei răfuieli interioare, din care reușea să scape, când și când, câte un bombănit în arabă. Cu Akka nu putea nimeni să lucreze în armonie. Trebuia mereu să se iște ori ceartă, ori un accident din cauza neatenției. Odată s-a lovit peste degete cu ciocanul. Reacția lui la aceasta, a fost ciudată pentru mine. Nu a schițat nici o grimasă măcar. Nu s-a văitat așa cum aș fi făcut-o eu sau altul. Cu mâna plină de sângele, care i se împrăștiase până la cot, s-a îndreptat către cea mai apropiată trusă medicală agățată de perete. A deschis-o-n viteză cu niște gesturi exacte, ca ale unui soldat instruit, folosind atât degetele zdrobite, cât și coatele și dosurile palmelor. Într-un minut mâna lui era deja sterilizată și îmbandajată. 
....
L-am vizitat acasă, într-o duminică. Eram vecini. El avea o casă închiriată, în care locuia singur într-o dezordine înspăimântătoare. Mi-a arătat gagica lui (o poză mică și murdară de păcură, unde se vedea o fetiță stând în picioare). Avea doar treisprezece ani, pe când el ...34. Stupoarea pe care-o experimentam în fața acestei știri nefirești, mi-o trăda privirea uluită. Nu m-a lăsat pre mult să mă zbat în nedumerire. A mai trecut prin asemenea împrejurări și cu alte personae cărora le-a povestit asta și care au reacționat la fel ca mie. Pentru el era un prilej de mândrie, nu numai să aibă o gagică minoră, dar mai ales s-o spună colegilor creștini. Îi plăcea să le vadă reacția și să radă de naivitatea lor. 
-La noi așa este -mi-a spus el c-o voce arogantă. Cele mai frumose fete sunt cele minore și asteaa …știu s-o facă, mai ceva decât alea bătrâne. Dacă vrei, îți fac rost și ție de una, când o să mergi cu mine în Maroc. 
Îmi spunea asta, pentru că apucasem să-i promit, într-o altă împrejurare, că o să-i vizitez țara și satul natal. I-am adus aminte că sunt însurat și că nu-mi trebuie ... gagică. 
.... 
Trecuseră deja trei ani de când ne cunoșteam, sau …cel puțin așa credeam. Era într-o seară. Timpul și problemele nu mi-au mai permis să fac duș la sfârșitul programului, ca de obicei, împreună cu ceilalți colegi. Coboram grăbit cele douăzeci de trepte ale unei scări care ducea către ieșirea din imensa hală unde lucram împreună ca sudori. Când mi-am ridicat privirea, l-am văzut pe Akka cocoțat pe o chiuvetă, unde ne degresam mâinile înainte de a ne urca la vestiare. L-am surprins exact în ultimul momento, în care trebuia să-și dea drumul în gol. Înainte de a o face, văzându-mă, a strigat către mine c-o voce plină de voioșie ,,hasata la vista Nicolas!,,. Apoi a sărit de la înălțimea aceea de aproape un metru. Totul s-antâmplat așa de repede încât mintea mea n-a reușit să proceseze toate detaliile pe care ochii le vedeau. Totul părea fără sens, ireal și totși…era acolo. Am văzut un corp de vreo 80 de kg, care în cădere era aproape să-și zmulgă capul dintre umeri. Am auzit un ,,hâââ!,, sugrumat. În clipa aia n-am mai știut să respir, ci doar să transpir din abundență, chiar și-n palme. Pentru că sfoara pe care și-o legase de gât, n-a rezistat la greutatea lui, s-a rupt. Pe tavan, în urma lui, a rămas o bucățică din aceasta, atârnând ca ceva ireal și totuși vizibil. El s-a îndreptat furios către ieșire, bombănind și zmulgânduși lațul înfășurat după gât ca o cravată. ,,Que mierda de cuerda! ,, spunea în spaniolă, semn că nu-i reușise planul. Am alergat pe scări înapoi, să le dau de știre celorlalți colegi, de nenorocirea la care tocmai asistasem. Toți s-au arătat puțin interesați de tot ceea ce le povesteam. 
-Akka e-un nebun! La căcat cu el! Un marocan mai puțin …mi-au spus unii. 
Multe zile și nopți, n-am avut liniște sufletească, nici somn. Îmi suna straniu salutul lui așa de firesc într-o împrejurare atât de nefirească, chiar îngrozitoare. Și …surâsul acela drăguț al lui, înainte de a se arunca în gol cu lațul de gât …Surâsul acela era… nepământean.

Dorinta de imbogatire - de Marius Stroe

Din ce in ce mai multe persoane doresc sa se imbogateasca cat mai repede si pentru asta recurg la diferite strategii. Unii aleg calea ilegala altii calea jocurilor de noroc. O parte dintre persoanele din a doua categorie se apuca sa joace poker , lucru de apreciat (pentru ca puteau oricand sa aleaga calea ilegala). Dar de unde stiu ei ca se pot castiga bani frumosi din poker ? De pe internet sau de la diversi prieteni care printr-un noroc chior au reusit sa stranga o suma cat de cat buna intr-un interval scurt de timp. Iar ei gandesc exact asa : daca ala a reusit eu de ce nu as reusi … Partea necunoscuta de multi dintre cei care practica acest joc este ca fie esti cu adevarat bun, fie esti cu adevarat norocos atunci cand reusesti sa castigi ceva. Imi aduc aminte acum cativa ani, cand Chris Moneymaker a revolutionat poker-ul online reusind sa castige unul dintre cele mai importante turnee din lume la care s-a calificat online. Cand a inceput sa fie invitat pe la tot felul de emisiuni sa isi spuna povestea, din ce in ce mai multi oameni au inceput sa creada ca pot ajunge ca el si au ales sa joace poker online.

Întâlnire de gradul trei

A ! Nu, nu e băutură răcoritoare nici …etno... Coca e …numele ei. Așa mi-a predat-o maică-sa. Cu acte. N-am ce-i reproșa. E…funcționabilă, inteligentă, rafinată. Are totuși, o mică hibă. Din ziua în care mi-a fost dat să-i văd tălpile, am bănuit că nu sunt ... lucru curat. Le-am studiat atent, pe toate părțile. Am observat că au, nu doar o formă de-a dreptul extraterestră, dar și niște lungi și ciudat-mișcătoare terminații, pe care, din dragoste, le numesc ,,degete,,. Arătările astea sunt capabile sa se așeze pe sol, fiecare într-o direcție diferită. De multe ori am surprins-o în timpul mersului aplecându-se și atingând degetele. Parcă le-ar fi dat la fund, invitându-le să fie civilizate în timpul mersului. De la un timp, simt cum mă străbate un soi de panică (chiar și când facem sex), numai la gândul că tre’ să stau față-n față cu ea, pentru că atunci …picioarele noastre vor fi foarte aproape unele de altele. Mi-e frică de o eventuală încăierare, sau mai rău, contaminare între ...vietățile așezate strategic la marginea tălpilor ei și sărmanele mele degete. Eu …am mai spus-o, cred că am de-a face cu extratereștri. Ce…,,degete,,…extratereștri. Inteligență. Disimulare. Aparențe… Însuși faptul strategic al deghizării în degete de tălpi și nu de mâini, mă face să cred ceea ce cred.  Pentru că…  acolo, jos, sunt ... mersurile... Alea mai mari cred că sunt comandante, pentru că ele, fată de celelalte, se mișcă cel mai puțin. Au la capete ... ,,unghii,,. Hm ! Să fim serioși !  Cine știe ce antene sofisticate (emisie-recepție) stau ascunse sub platoșele alea. Într-o zi, Coca stătea în picioare. Nemișcată. Eu, jos pe iarbă lângă ea. Îi mângâiam pulpele, da’ cu ochii … țintă la degetele de la picioare. Atunci am văzut un lucru care nu are nici o altă explicație, decât teoria mea, a conspirației extraterestre. Am văzut cum degetul din mijloc stătea deasupra degetului dintre el și cel mare. Copulație? Coit? N-aș fi crezut asta, daca degetul mare (comandantul), care de obicei nu se prea mișcă, n-ar fi stat de data asta, orientat într-o direcție opusă, ceeace în mod normal nu se-ntâmplă. Da’ bine, să admitem c-au fost cândva… acrobate la circ. Într-o altă zi, felina mea, mergea alături de mine pe plajă, când am văzut pe degetul ei mare de la picior (șeful), un gândac suficient de mare pentru ca să poată fie simțit și eventual înlăturat, dar... surpriză. Nu-l simțea. Aceste ființe mișcătoare și lungi, ca niște vietăți acvatice, dacă erau degete…no? ar fi fost fidele trupului și-ar fi dat alarma creierului ,,vezi bă că sunt atacat de-o gânganie ! Trimite degetele-alea de la mâini, să mă scuture !,, Da’ de unde ... ? Stăteau la taifas.  Gândacul (dac-o fi fost gândac și nu...extra…) era călare pe deget, ca si cum ar fi făcut sex. Eu cred mai degrabă că-și comunicau jurnalele de bord, pentru că avea capul așezat exact peste unghie unde, știu bine, că stau montate antenele lor sofisticate. Nu mai spun că vietățile astea ale Cocalinei, parcă sunt plictisite de tălpile de care atârnă. Se izbesc în toate direcțiile, în timpul mersului, împrumutând pământului, neidentificabile urme, numai bune pentru viitoarele fosilizări și mai ales …dezbateri darwiniste . În fine, ma opresc aici. E foarte posibil ca în timp ce-am vorbit toate astea, printr-o ciudată mutație genetică, bietele și nevinovatele picioare ale Cocalinei, să se fi transformat și ele în extra…. Vai de mine ! Când știu că la noapte trebuie să dorm lângă ...  ,,degete,, mă apucă hăulitu’. Cine știe ce se poate întâmpla sub așternut, în întuneric, cu...bietele mele degete. Uuu !

Weendesida nu naște pe nimeni.

În Burkina Faso e soare veșnic. Aici, seceta și foametea sunt singurele forme de relief. Ploaia e o serioasă anomalie, a cărei strănut invadează, o dată pe an, lumea fierbinte a Burkinei, ca un miracol programat, de cineva de dincolo de nori. Nu tot astfel este moartea. Aceasta e un locuitor obișnuit și permanent.

Casele au formă de umbreluțe căptușite cu lut roșu. Singura grijă a locuitorilor de-aici, după o zi de căutare arheologică a rădăcinoaselor comestibile, este să recite, în grup, în taina singurei încăperi, a locuințelor, numele înaintașilor lor. Wednaanei îi vine ușor. Ea o pomenește doar pe mama ei Mahadmaana, iar uneori și pe bunica ei Dilha Amtuu, despre care a auzit de la ,,spălăciții cu dumnezeu bătut în cuie,,. Așa li se zice aici, în lumea neagră, misionarilor creștini. Dilha Amtuu naște pe Mahatmaana; Mahatmaana naște pe Wednaana; Wednaana naște pe Weendesida. În Sukcuu Ucura, un sătuc de douăzaci de case, misionarii au reușit să construiască un singur edificiu de o sută de metri pătrați, pe care-l întrebuințează atât ca loc de închinare, cât și ca spital și mai ales cantină. Dintre toate predicile, pe care le-a ascultat Wednaana la ,,cantina cu dumnezeu pe-acoperiș,, a reținut și chiar memorat doar asta ,, dragilor, când vedeți că plouă, să vă uitați drept în sus, pentru că atunci Dumnezeu stă pe nori și miluiește!,,. Orgoliul sukcuuranilor nu li l-a predicat nimeni. L-au moștenit din tată-n fiu și-l practică cu succes fără-ntrerupere. Spre exemplu, când foametea trimite moartea, să le ia câte un copil, sau un bătrân, brusc, simt un fel de rușine față de ceilalți consăteni. Atunci ascund pe muribund, pentru ca nimeni să nu vadă moartea aceluia. În sensul acesta, misionarii au povestit Wednaanei ,,istoria învierii ei,, cum le place acestora s-o numească. S-a întâmplat cu 15 ani în urmă, când a sosit în satul lor, prima furgonetă încărcată cu biblii, alimente, medicamente. În casa Mahadmaanei, situată la marginea celor nouă case pe-atunci, era întuneric. Doar un gram de lumină, furișat printr-o crăpătură din perete, arăta o mișcare stranie a unei vietați minuscule. Buricul degetului slăbit de foame al Wednaanei, ieșise printre nuielile coșului sub care era ascunsă. Ea era cu mult mai mică decât pietroiul pus deasupra. În așteptarea morții, care nu știe nimeni de ce întârzia, degețelul bebelușului, deranja liniștea obscură. Clipele de dinaintea morții, erau toate acolo, însemnate cu răbdare pe nuielele ,,mormântului,, de unghiuța ei minusculă. Nu mai era nimic de făcut. Plânsul de foame s-a plâns la vremea potrivită, lacrimile … s-au scurs. Acum era vremea singurătății ascunse și a așteptării tăcute. În hăul infinit al liniștii muribunde, s-a auzit un sunet. La început era ca un bâzâit de țânțar, apoi cu timpul, crescând, a început să se audă cu claritate. Era motorul obosit al unei furgonete, care a oprit brusc în fața casei. Cineva a intrat strigând în engleză ,, Anybody home?,,. Șoferul furgonetei, după zeci de km. de marș ne-ntrerupt, printre dune de nisip, avea nevoie de o bară metalică sau din lemn, cu care să-și îndrepte una din aripile caroseriei, care intrese în roată. În timp ce căuta grăbit prin casă, a găsit din întâmplare bebelușul.

Așa a fost și va rămâne, povestită ,,învierea,, Wednaanei. Misionarii au ajutat-o pe Mahadmaana să-și crească fiica și ea a crescut-o cum a putut.

Dar aceștia n-au rămas multă vreme în sat. Mahadmaana a murit la cațiva ani, de dezinterie. Wednaana,la 15 ani, a născut un prunc deja mort. A numit-o Weendesida. Era noapte. Liniștea suferinței ei o zgâria zgomotul unei ploi, care abia a-ncepuse. Atunci și-a adus aminte de predica ,,spălăciților,,. A luat pruncul mort și a ieșit în toiul nopții, în ploaia care se făcea din ce în ce mai deasă, și ridicându-l deasupra capului striga cât putea ,,miluiește! miluiește!. Doamne unde ești miluiește! O cheamă Weendesida. Weendesidaaa …o cheamă,,.

Dar în întunericul acela vâscos și amețită fiind de durere și jale, Wednaana nu mai știa unde-i ,,susul,, către care trebuie să-și îndrepte privirea. Dar …continua să strige ,,Wendesidaaaa, Wendesidaaa …se cheamă Doamne. Milueste! Miluesteeee!,,. Întunericul umed nu avea nici ,,sus,, nici ,,jos,,. Doar un strigăt negru îndurerat.

A doua zidire

  -Copile taică - îşi aducea aminte Benu ,că i-a spus tatăl lui ,pe patul morţii - tu o să creşti şi poate ţi-o da Domnu' sănătate şi-o să trăieşti mulţi ani, dar tu să nu uiţi un lucru : sufletul are-o meteahnă, nu poate sta mult în soare.  Aşa că, oricât de multe, fericiri, i-ai da, tot o să te părăsească, într-o bună zi, baiatu' meu. 

  -Şi unde-o să se ducă sufletul ? - l-a întrebat , curios,  pe tatăl lui . Acesta i-a răspuns ridicând din umeri.€“ 

  -Ce ştiu eu, copile… ce ştiu eu? Cre' că la... umbră, ca orice vietate.

Benu îşi aduce aminte de acest dialog ,ca de rugăciunea domnească, ori de câte ori vine în vizită, la mormântul părinţilor lui. Acum e seară şi el, încă nu s-a sculat, de pe banca, din lemn, putrezită, aşezată în faţa mormântului. O salcie plângătoare, ale cărei rădăcini, cine ştie prin câte morminte face inventarul,  îşi balansează crengile,  peste creştetul capului lui şi peste crucea, din beton, pe care stă lipită, stângaci,  poza părinţilor lui. Prin văzduh, au început, deja, să apară păsări, care nu suportau ,nici ele, lumina Soarelui. În strălucirea Lunii, capul încărunţit al lui Benu,  pare o altă lună, mai mică, odihnindu-se, momentan, pe pământ .

  -Cică ,,la umbră ca orice vietate,, - îşi şopteşte, râzând ,Benu, ca un înţelept , trecut prin multe ale vieţii - cât de naiv eram ! Şi totuşi dacă sufletul nu se duce la umbră...unde se duce... ?

În linişte, noaptea cunună un cântec de greier, cu lumina lumânării, de sub cruce, făcându-le ,astfel, un singur trup.

Noaptea... zideşte o nouă vietate...

 A două zidire - spun scripturile - nu Soarele o arată ochilor,  nici Luna. A două zidire nu va fi arătată ci doar … văzută.

Gânduri - existențiale

Intimitatea

-   Intimitatea e un poem, sublim. Acesta se poate citi in surdină, dar din el, nu se poate cita, niciodată.

-   Intimitatea e, întocmai, ca oul, în coaja sa, nu... între coji. Oul, în spaţiul curb al sinelui, îşi împinge cu putere, în toate direcţiile, fluidul vital al prezenţei lui, dar, din prudenţă, niciodată nu străbate coaja ,,aici-ului,, indispensabil. ,,Dincolo-ul,, e, în rotunjimea percepţiei lui, o… întindere ispititoare, numai bună pentru rostogolirea inutilă şi periculoasă. Oul, între coji, dimpotrivă, prin însăşi spărtura lui ,,citează,, din poemul tainei sale, întinderilor indiferente, trădându-se astfel. 

-   Intimitatea e o ghemuire. Ghemuirea nu este ceea ce spun criticii moderni  ,,o rătăcire temporală şi tridimensională între cele patru puncte cardinale,,. Iată !  răsfoind paginile croşetate atent ale unui dicţionar la modă (toamnă - iarnă), citesc cu uimire  ,,ghemuirea este singura fiinţă capabilă să-şi menţină temperatura corporală adunând toate plecările şi depărtările sinelui ei în jurul unui singur buric...,, 

Porţile Nirvanei sunt din stejar.

De la amvonul răsărit în mijlocul sinagogii, ca o gaură neagră-n centrul unei galaxii, rabinul, uşor adus de spate, îşi exhibă palmele de fiecare dată când citeşte de pe sulul din piele, depănat spre dreapta ,,nenorocirea nu răsare din pământ,,. Am învăţat deja pe de rost, desenele cubiste ale buzelor lui în mişcarea matematic-explicaţionistă, a cuvintelor lui YHVH. De aceea mintea-mi hoinăreşte cotrobăind amintiri. Se zice că părinţii noştri îşi spălau faţa şi mâinile până la coate înainte de a atinge sulul cărţii şi a citi acest nume preasfânt. Palmele rabinului întinse spre îndobitocita noastră retină, îşi arată insistent nu formele degetelor anchilozate în unghiuri drepte, ci doar carnea zidirii lor din care, zice el ,,nu poate răsări nenorocirea,,. Mă rezem de spătarul băncii din stejar şi banca mă cuprinde cum pleoapele cuprind ochii chinuiţi de lumină. Simt o ameţeală. Azi nu mi-am luat pastilele pe bază de clor, dar mă voi linişti nemişcându-mă. Se zice că nemişcarea prelungită, e ca învierea întregii fiinţe. Mă tem totuşi că răutăţile trupului meu adânc înrădăcinate în solul fiinţei nu vor asculta de … nemişcare ba vor râde de ea cum râdea Goliat de micuţul David. Se vor răscula, aşa cum o fac de fiecare dată. Tâmplele şi timpanele simt dezordinea lăuntrică şi încep să zvâcnească. Se instalează-n jilţul lui, leşinul, dar rabd în ...nemişcare.
-Ce sunt certurile, pizma, clevetirea şi duşmănia, dacă nu clocotiri ale duhului ? - strigă profetic rabinul, din dosul largilor sale mâneci răsărite pieziş din trupul lui - Carnea nu poate face daune. Doar duhul. Dar dacă duhul se ia, cărnii nu-i rămân decât kilogramele...
Are dreptate - îmi şopteam. Moartea dăruieşte trupului o liniştire prea adâncă. Trupul, sărmanul, acomodându-se cu ea, nu mai reuşeşte să găsească drumul de întoarcere către el însuşi, către zvâcnirile lui vitale. Mort, nu se mai cunoaşte pe sine căci cunoaşterea lui e mişcatoare. Se linişteşte prea adânc, dezmembrându-se, dizolvându-se, risipindu-se.
Între timp respiraţia mi s-a rărit, până aproape de absenţă. Ochii privesc ţintă, către mimica, din ce în ce mai stranie şi neînţeleasă a rabinului. ,,rabdă şi călătoreşte uimit, prin propriul trup şi boala va fi învinsă!,, - îmi şoptesc anemic în peştera fiinţei mele, anchilozate frumos, într-un scaun din lemn, sub un tavan văruit albastru, într-o adunare chimico-elohimică.